Traian Ungureanu

Nu putea trece prea mult timp fără să se audă obișnuita arie a moralității în interpretarea stîngii. De data asta, pe tema lipsei de suflet a celor ce plîng victimele terorismului în Occident, dar n-au timp de victimele terorismului în Rusia sau în părți încă mai îndepărtate ale lumii. Observația degajă un parfum clasic de hărnicie propagandistică. Adică e o șarlatanie împăturită în demnitate simulată.

Nu ne interesează tragedia oamenilor uciși în metroul din Sankt Petersburg? Ba da, numai că asta nu ne poate face ipocriți. Adică nu poate scoate din lume, odată cu viața celor uciși, alte adevăruri și fapte cunoscute nouă. Să pornim de la cîteva observații simple. Mai întîi, nu știm rusește. E mult mai greu să afli și să înțelegi lucrurile mari într-o limbă pe care n-o cunoști. Și apoi: chiar știind rusește, de unde să afli ce se întîmplă? Dintr-o presă de mult compromisă, capturată și pătată de cel mai grotesc palmares anti-cetățenesc? Din presa de casă a Kremlinului?

Publicul larg din Est și din Vest mai are o problemă cînd e vorba de evenimente tragice rusești. O problemă de încredere care poate fi formulată cel mai clar în întrebarea: de data asta, e adevărat? Sau e o făcătură abominabilă, ca în 1999? Prea multă lume a înțeles că exploziile care au ucis aproape 300 de oameni în 1999 au fost plănuite și executate de serviciile secrete rusești. Logica lucrează pînă și în umbra tragediei și naște întrebarea: dacă atunci, da, de ce nu și de data asta? Cine a fost în stare, o dată, să își măcelărească proprii cetățeni pentru a obține culoarul politic dorit, o poate face, iarăși, oricînd. În 1999, blocurile distruse în Moscova de explozii regizate de urmașii KGB-ului, au pregătit ascensiunea lui Putin și au înlesnit declanșarea patriotică a unui nou război cu Cecenia. Acum, după atentatul de la Sankt Petersburg, Rusia nu mai are timp de alte impresii, iar regimul Putin a scăpat de valul de demonstrații anti-corupție din țară.

S-ar putea să nu fie deloc așa. E posibil ca atentatul de la Sankt Petersburg să fi fost o tragedie autentică. Nimic nu ne poate face să credem că serviciile secrete au regizat și atentatul de la Sankt Petersburg. Însă nimic nu ne poate împiedica să fim sceptici și cu mare băgare de seamă. Altfel spus, oamenii uciși la Sankt Petersburg au fost uciși de două ori. O dată, ca oameni de rînd, cu treburile și familiile lor, adică oameni cu nimic deosebiți de cei uciși la Londra sau Bruxelles. A doua oară, ca oameni deposedați de dreptul la compasiune și memorie. Căci suspiciunea creată de fărădelegile statului rus a golit tragedia de tot ce e uman. Durerea presupune o umanitate profundă, în chiar clipa în care e zdrobită. Numai așa, poate ea duce la compasiune sinceră și emoție imediată. Fără așa ceva, cadavrele de la Sankt Petersburg sînt încă o victimă în lunga istorie de crimă și dezumanizare a Rusiei. De asta, nu veți vedea același fel de emoție după atentatele din Occident și atentatele din Rusia. Nu e vina rușilor dar e parte a suferinței morale și politice a Rusiei istorice.

Recent, Uniunea Europeană a pozat festiv la Roma, unde au fost aniversați solemn 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, primul document internațional care a deschis drumul spre o formă de colaborare organizată în Europa de după război. Aniversarea e importantă dar n-a avut parte de vremuri tocmai fericite pentru UE. Imediat după festivitățile de la Roma a venit scrisoarea oficială care va pregătește despărțirea de Marea Britanie. Simultan, o altă decizie, de astă dată luată de UE și nu chiar deschis afișată, a pus bazele a ceva ce se cheamă ”Europa cu două viteze”. Pe scurt, o Uniune Europeană în care statele vechi și dezvoltate fac jocurile iar statele noi ale Estului privesc de la distanță și încearcă să se facă rost de bunăvoința sau favorurile celorlalți.

Dacă tot ne aflăm la ora despărțirilor, atunci trebuie spus că sub ambalajul ornamentat care înconjoară formula ”Europa cu două viteze” se ascunde un al doilea divorț. Mai precis, un soi de divorț nepronunțat adică o coabitare în care soții, Vestul și Estul, se văd, discută civilizat dar nu mai sînt legați. Cu o formulă extremă dar nu complet deplasată, ”Europa cu două viteze” e un Brexit camuflat. Estul pierde din importanță și are dreptul să se creadă în nesiguranță la prima criză de proporții. Ascunsă în falduri retorico-birocratice tipice pentru birocrația UE, despărțirea de Est nu mai e o ipoteză neverosimilă. Deloc întîmplător, noua situație în relațiile Vest-Est poate fi discutată exact în termenii care trebuie folosiți și atunci cînd e vorba de problemele în relația Marea Britanie-UE. Asta înseamnă că, din nou, nici statele vestice ale UE, nici statele estice ale UE, nu sînt totuna cu Europa dar că relația va modifica cursul viitor al Europei. Un Est pus la margine va fi vulnerabil în fața Rusiei și va căuta protecție în afară: fie în falanga atlantică dominată de Statele Uunite și Marea Britanie, fie într-o înțelegere cu Rusia. Însă, mai important e altceva: suma.

Dacă punem laolaltă problema britanică și problema estică a Europei, vom ajunge ușor la observația că rezultatul e periculos de fragil. Despărțirea de Marea Britanie și diminuarea relațiilor cu Estul micșorează și slăbesc Europa. Nu Uniunea Europeană ci Europa. Tot spațiul dintre Reykjavik și Tbilisi se fragmentează strategic și e pîndit de imprevizibil. La rîndul ei, UE devine un conglomerat retras pe orbita germană, după ce a pierdut sau și-a abandonat flancurile vestic și estic. E greu de crezut că formula va garanta un viitor sigur, prosper și pașnic.

După 60 de ani, Uniunea Europeană intră într-o situație critică de care nu e deloc străină și pentru care nu poate invoca prea multe scuze. În fond, deciziile și direcția stabilite la Berlin și Bruxelles au provocat, în mare parte, problemele de azi și de mîine ale Europei. Pe de o parte, tentația centralistă a împins UE spre formula statului unic și asta a grăbit conflictul cu și apoi despărțirea de Marea Britanie, cel mai aparte și mai sensibil la suveranitate stat al Europei. Pe de altă parte, rezervele vechi față de Est nu au dispărut niciodată și nucleul franco-german a găsit, cu o comoditate neîngăduită, că nu pierde mare lucru dacă ține la coadă Estul. Acum, UE poate, încă, emite zgomote optimiste dar problemele cu Marea Britanie și cu Estul nu vor întîrzia să semnaleze regresul. Pur și simplu, Europa nu poate merge mai bine, dacă se reduce la definiții din ce în ce mai restrînse.