Traian Ungureanu

Recent, Uniunea Europeană a pozat festiv la Roma, unde au fost aniversați solemn 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, primul document internațional care a deschis drumul spre o formă de colaborare organizată în Europa de după război. Aniversarea e importantă dar n-a avut parte de vremuri tocmai fericite pentru UE. Imediat după festivitățile de la Roma a venit scrisoarea oficială care va pregătește despărțirea de Marea Britanie. Simultan, o altă decizie, de astă dată luată de UE și nu chiar deschis afișată, a pus bazele a ceva ce se cheamă ”Europa cu două viteze”. Pe scurt, o Uniune Europeană în care statele vechi și dezvoltate fac jocurile iar statele noi ale Estului privesc de la distanță și încearcă să se facă rost de bunăvoința sau favorurile celorlalți.

Dacă tot ne aflăm la ora despărțirilor, atunci trebuie spus că sub ambalajul ornamentat care înconjoară formula ”Europa cu două viteze” se ascunde un al doilea divorț. Mai precis, un soi de divorț nepronunțat adică o coabitare în care soții, Vestul și Estul, se văd, discută civilizat dar nu mai sînt legați. Cu o formulă extremă dar nu complet deplasată, ”Europa cu două viteze” e un Brexit camuflat. Estul pierde din importanță și are dreptul să se creadă în nesiguranță la prima criză de proporții. Ascunsă în falduri retorico-birocratice tipice pentru birocrația UE, despărțirea de Est nu mai e o ipoteză neverosimilă. Deloc întîmplător, noua situație în relațiile Vest-Est poate fi discutată exact în termenii care trebuie folosiți și atunci cînd e vorba de problemele în relația Marea Britanie-UE. Asta înseamnă că, din nou, nici statele vestice ale UE, nici statele estice ale UE, nu sînt totuna cu Europa dar că relația va modifica cursul viitor al Europei. Un Est pus la margine va fi vulnerabil în fața Rusiei și va căuta protecție în afară: fie în falanga atlantică dominată de Statele Uunite și Marea Britanie, fie într-o înțelegere cu Rusia. Însă, mai important e altceva: suma.

Dacă punem laolaltă problema britanică și problema estică a Europei, vom ajunge ușor la observația că rezultatul e periculos de fragil. Despărțirea de Marea Britanie și diminuarea relațiilor cu Estul micșorează și slăbesc Europa. Nu Uniunea Europeană ci Europa. Tot spațiul dintre Reykjavik și Tbilisi se fragmentează strategic și e pîndit de imprevizibil. La rîndul ei, UE devine un conglomerat retras pe orbita germană, după ce a pierdut sau și-a abandonat flancurile vestic și estic. E greu de crezut că formula va garanta un viitor sigur, prosper și pașnic.

După 60 de ani, Uniunea Europeană intră într-o situație critică de care nu e deloc străină și pentru care nu poate invoca prea multe scuze. În fond, deciziile și direcția stabilite la Berlin și Bruxelles au provocat, în mare parte, problemele de azi și de mîine ale Europei. Pe de o parte, tentația centralistă a împins UE spre formula statului unic și asta a grăbit conflictul cu și apoi despărțirea de Marea Britanie, cel mai aparte și mai sensibil la suveranitate stat al Europei. Pe de altă parte, rezervele vechi față de Est nu au dispărut niciodată și nucleul franco-german a găsit, cu o comoditate neîngăduită, că nu pierde mare lucru dacă ține la coadă Estul. Acum, UE poate, încă, emite zgomote optimiste dar problemele cu Marea Britanie și cu Estul nu vor întîrzia să semnaleze regresul. Pur și simplu, Europa nu poate merge mai bine, dacă se reduce la definiții din ce în ce mai restrînse.

Marți seara, Primul Ministru Britanic Theresa May a semnat scrisoarea care anunță autoritățile Uniunii Europene că despărțirea a început. Fotografia oficială ne-o arată pe Theresa May, așezată la masa în jurul căreia au loc ședințele cabinetului britanic, semnînd scrisoarea. Alături, drapelul britanic. Deasupra, privirile celui dintîi Prim Ministru Britanic, Sir Robert Walpole, așezat într-un tablou de epocă auster. A doua zi, miercuri, după prînz, Theresa May a prezentat scrisoarea Parlamentului britanic, reunit pentru întîlnirea săptămînală cu Primul Ministru. Scrisoarea a plecat, apoi, spre Bruxelles, unde a fost înmânată lui Donlad Tusk, președintele Consiliului European. Din momentul în care Tusk a primit scrisoarea, au început negocierile care vor decide în ce condiții va avea loc despărțirea. Părțile au la dispoziție doi ani pentru a stabili termenii dar decizia e fără întoarcere: după 43 de ani de mariaj, Marea Britanie se desparte de Uniunea Europeană.

Semnătura care a consfințit divorțul a pus în mișcare și o enormă producție de comentarii, analize și declarații ale liderilor politici din toată Europa. S-au spus și scris foarte multe lucruri. Unele interesante, altele fanteziste, cele mai multe pătimașe. Două sentimente au dominat covîrșitor. Mai întîi, iritarea multor lideri UE care au înțeles că trebuie să negocieze de sus, sever și cu zgomot, pentru a demonstra altor state care s-ar putea gîndi la despărțire ce nenorocire le așteaptă. Apoi, impresia, susținută de presa europeană în ansamblu, după care Marea Britanie a făcut o mare greșeală și s-a lăsat tîrîtă, de alegătorii care au votat pentru divorț, într-o aventură fără sorți de izbîndă. Aici, eroarea e evidentă. O decizie luată legal și democratic de alegători trebuie să bată orice dubiu și comentariu. Cel puțin, așa sună regula în democrații, pînă în momentul în care citiți acest text. În rest, adică dacă vorbim de detaliile divorțului, e greu de spus cine are dreptate și nici nu trebuie spus.

În fond, decizia britanică e mult mai importantă decît toate comentariile care o aprobă sau o resping. Marea Britanie va suferi sau va înflori în afara UE dar asta depinde de politica rea sau bună pe care britanicii o vor duce după despărțire și nu de dorințele celor ce fac acum galerie pro sau contra. Nimeni nu știe și nici n-are cum să știe ce formă și culoare are viitorul. Însă cîteva lucruri ar trebui să fie de ajutor și să dea responsabilitate celor ce fac primii pași spre viitor. Înainte de toate, ar trebui înlăturată ideea naivă și resentimentară după care asistăm la un meci între Marea Britanie și UE. E infinit mai înțelept să acceptăm că miza nu e nici bunăstarea Marii Britanii, nici prestigiul UE. Semnătura care a formalizat divorțul e primul act al unei transformări care privește viitorul Europei. Asta înseamnă, pur și simplu, să înțelegem un lucru elementar și vizibil dar ignorat de mai toată lumea. Uniunea Europeană și, cu atît mai puțin Marea Britanie, nu sînt totuna cu Europa. Și una și alta sînt parte a Europei. Așadar, nimeni nu își poate aroga postura și tonul de reprezentant al Europei. În schimb, mersul noilor relații Marea Britanie-UE va hotări, în mare parte, viitorul imediat al Europei. Dacă sînt conștiente de relativa lor subordonare față de interesele Europei, cele două părți pot lucra bine și util. Dacă nu, lucrurile se vor complica și toată lumea va avea de riscat. Marea Britanie, întorcînd spatele și redevenind o putere comercial-maritimă orientată spre Atlantic și fosta ei orbită colonială. Uniunea Europeană, renunțînd la un cap de pod spre Statele Unite și arogîndu-și o aură de putere dominantă pe care nimic nu o îndreptățește. Într-un fel, situația Marii Britanii e mult mai simplă și mai ușor rezolvabilă. Fără o ancoră în UE, Marea Britanie are, totuși, la dispoziție alternativa verificată a lumii extra-europene: America și Asia, în primul rînd. Uniunea Europeană riscă să intre într-o situație mult mai complicată și mai nesigură, fără să dea semne, deocamdată, că înțelege riscul.