Traian Ungureanu

Discuția despre Hiroshima 1945 trebuie să plece de la Hiroshima 1945. Armata americană era angajată într-un război cumplit și întîmpina o rezistență formidabilă, dusă adesea pînă dincolo de sinucidere. Marile bătălii pentru cucerirea Japoniei au fost cîștigate de americani cu costuri uriașe. Rezistența militară japoneză și sprijinul civililor au fost, adesea, prelungite pînă la ultimul om în viață. Armata americană a fost șocată de fanatismul unei societăți care știa că nu are cum să evite înfrîngerea, dar a luptat cu toate mijloacele.

În aceste condiții, toate scenariile planificatorilor militari americani sugerau un război lung, cu pierderi americane de ordinul sutelor de mii. Nici măcar raidurile apocaliptice ale bombardierelor americane nu au schimbat situația. Tokyo a fost aproape ars de un raid cu bombe incendiare. Numărul celor uciși în bombardamente de tip clasic a fost, de fapt mai mare decît numărul celor uciși de atacul nuclear de la Hiroshima. Nimic nu a putut clinti Japonia. În aceste condiții, Statele Unite au luat decizia de a folosi arma atomică, dealtfel, inițial pregătită pentru Germania. Limitarea numărului de victime americane și perspectiva unuui război lung nu au fost singurele considerente. Statele Unite au înțeles că trebuie să preia imediat controlul asupra Japoniei, pentru că, altfel, Uniunea Sovietică va culege victoria. Într-adevăr, pe 8 august, armata sovietică a invadat Japonia, debarcînd pe insulele din extremitatea nordică a arhipelgaului japonez. Există istorici care susțin că invazia sovietică și nu atacul nuclear american a provocat capitualarea Japoniei. Foarte posibil. Însă bombardamentul atomic a permis americanilor să preia controlul asupra statului japonez și a evitat astfel un tîrg cu sovieticii. Atacul de la Hiroshima a fost conceput și executat cu mijloacele, valorile și sub presiunea faptelor din 1945. Restul sînt interpretări postfactum.

Președintele Obama nu are de ce să își pună problema scuzelor la Hiroshima. Dealtfel, dacă vorbim de pericolul nuclear și de năzuința spre denuclearizare, Președintele Obama are o dificultate de învins. Recentul acord american cu Iranul poate duce, după părerea multor analiști, la transformarea Iranului în putere nucleară. Poziția Președintelui nu e tocmai solidă și discursurile anti-nucleare nu se potrivesc prea bine - nici cu adevărul despre Hiroshima, nici cu acordul cu Iranul.

Președintele Statelor Unite va sosi, vineri, la Hiroshima. Barak Obama va fi primul președinte american care va vizita locul primei explozii atomice într-un conflict militar. Locul unei catastrofe umane uluitoare și al unei controverse istorico-morale încă vii, după 72 de ani.

În dimineața zilei de 6 august 1945, un avion militar american a lansat o bombă atomică deasupra orașului Hiroshima. Explozia a distrus orașul și a ucis zeci de mii de oameni. În lunile și anii următori alte zeci de mii de persoane au fost ucise de rănile și de efectul radiației nucleare. După trei zile, pe 9 august, Statele Unite lansau un al doilea atac nuclear asupra orașului Nagasaki. Explozia a fost urmată de capitularea Japoniei și a dus la încheierea războiului în Pacific, ultimul teatru de luptă al celui de-al doilea război mondial. Evident, opinia publică americană a primit cu bucurie încheierea războiului. Ordinul de atac nuclear semnat de Președintele Truman a fost privit, în genere, ca un act politic și militar justificat. Însă primele relatări amănunțite asupra ororilor din Hiroshima au avut un efect considerabil.

Cu timpul, o parte a opiniei publice și îndeosebi o anume școală de interpretare istorică a început să încline spre teoria răspunderii criminale a Statelor Unite. De la mijlocul anilor '80, această tendință a devenit linie generală în prezentările mass media, în universități și în literatură. America și-a schimbat părerea despre America și, în doar 40 de ani, a ajuns să se considere vinovată de atacul de la Hiroshima. Apariția Președintelui Obama la Hiroshima, cu doar cîteva luni înainte de încheierea mandatului, e culminația acestei tendințe. Casa Albă a subliniat că Președintele nu va cere formal scuze pentru Hiroshima, dar asta nu pune capăt discuției. Căci retorica e o artă flexibilă, iar Președintele e un adept atestat al răspunderii americane retroactive.

Discuția asupra răspunderii americane la Hiroshima e complicată, dar nu atît de complicată pe cît s-ar părea. Există destule argumente care susțin ideea după care, în august 1945, Statele Unite nu au comis o crimă, ci un act de război feroce, dar justificat. E vorba de argumentele puse la dispoziție de faptele și datele existente în 1945. Adevărat, cu datele și ideile de astăzi, se pot spune multe ale lucruri despre Hiroshima 1945. Dar asta descrie, de fapt, punctul în care au ajuns criteriile noastre etice după 70 de ani, nu adevărul despre 6 august 1945.