Traian Ungureanu

De fapt, e greu de spus cum se susține și în ce logică funcționează simpatia pentru lumea arabă ca victimă a Israelului. Un pic mai clar: stînga care atacă Israelul și reușește să devină antisemită are o problemă dacă trebuie să explice în ce constă simpatia lor pentru arabi și, mai ales, palestinieni. Căci, a fi pro-arab sau pro-palestinaian înseamnă sau ar trebui să însemne să fi coerent și integral. Adică a fi alături de arabi și palestinieni indiferent de agresor. Aici e problema.

Aceiași oameni care apără lumea arabă de ticălăoliile Israelului nu au nimic de spus cînd arabii sînt persecutați sau uciși de alți arabi, de ruși sau de oricine altcineva. Prin urmare opresiunea contează numai dacă e sau dacă poate fi atribuită Israelului.

Problema celor ce susțin că nu fac altceva decît să apere cauza arabă e, de fapt, Israelul. Iar dacă problema e Israelul și nu suferința arabă provocată de cutare sau cutare alt stat, înseamnă că oful militanților e legat de ceva anume propriu Israelului și numai Israelului: evreitatea. Altfel spus, punctul de plecare ascuns al militantismului stîngist occidental e ostilitatea față de evrei.

Moștenită cumva din tradiția europeană a urii față de evrei, această idee și-a găsit un camuflaj onorabil în cauza eliberării de tiranie și opresiune. În fond, problema are de-a face tot cu universul mental al frustrării, cu nemulțumirea de sine, cu gelozia față de succesul altcuiva și cu explicația ocultă care limpezește deodată lumea și pune în seama unei instanțe secrete mersul istoriei, complexitatea și exigențele realității. Acest filon nu a încetat să existe și să producă o politică, o mentalitate și o literatură cînd brutală, cînd subtilă.

Stînga a fost mereu aproape de această zonă pentru că găsit aici totul: și ilustrarea exemplară a teoriei marxiste a exploatării, și platforma morală antirasistă, și capacitatea de a acuza perpetuu dreapta. Acum, odată cu resurecția violenței islamice și prăbușirea societăților arabe, modelul antisemitismului stîngist occidental a devenit cu atît mai tentant. E trist și deplorabil. Dar și periculos. Apropierea de convingerile care sugerează incriminarea unei etnii duc, invariabil, la același lucru: tirania ideologică urmată de aventuri catastrofale.

De ce e stînga antisemită? În primul rînd, pentru că are voie. În multe state occidentale politicieni de stînga se manifestă antisemit fără să riște dezaprobarea sau sancțiunea, pentru că atitudinea antievreiască e nu numai tolerată, dar și considerată o probă de caracter și angajament lăudabil.

Cel mai recent exemplu vine din Anglia, unde secțiuni largi ale partidului laburist, de la parlamentari la consilieri locali și lideri sindicali, nu își ascund ura față de evrei. Lucrurile au mers atît de departe încît autorii acestor declarații au fost, pînă la urmă, retrași sau au trebuit să își declare public regretul. Însă asta nu schimbă decît în aparență situația.

Pentru oricine are un pic de luciditate, e limpede că în interior, în mod deschis sau pe ascuns, foarte mulți oameni de stînga sînt în mod sincer antisemiți. Pretextul sub care aceste poziții apar în public e politic. De regulă, această atitudine e afișată public sub scuza militantismului pro-arab. Asta înseamnă că antisemiții stîngii sînt sau se cred apărători ai arabilor și mai ales ai palestinienilor. În teoria antisemiților stîngii, Israelul e un asupritor înverșunat al palestinienilor. Astfel, armata israeliană ucide la întîmplare civili, femei și copii în teritoriile palestiniene pe care le invadează și terorizează ori de cîte ori își doresc așa ceva. Povestea spune mai departe că ororile israeliene se țin lanț tocmai pentru că Israelul și evreii se bucură de protecția ascunsă a cercurilor politice și financiare de la cel mai înalt nivel, din toată lumea. În acest fel a fi anti-israelian e totuna cu a fi umanist și progresist. Apărînd palestinieni asupriți ești mai bun, te bați cu injustiția globală hrănită de ordinea capitalistă monidială. Acesta e, de fapt, punctul în care antisemitismul devine onorabil și se sudează cu politica de stînga, mai precis cu interpretarea marxistă a istoriei.

Acest alibi teoretic și moral acoperă o zonă politică enormă și aduce la un loc politicieni ai stîngii onorabile și anarhiști, oameni raționali și apucați, șefi de stat și primari, ziariști, scriitori și o parte destul de însemnată a opiniei publice neutre. Dată fiind prevalența mediatică și academică a povestirii în care Israelul e concretizarea opresiunii finalmente capitalistă, un public uriaș absoarbe acest scenariu, zilnic, la școală, la universitate, la televizor, și în atîtea împrejurări publice. Iar unul din efectele acestei situații e normalizarea antisemitismului. Trebuie spus, de altfel, că promotorii acestui tip de atitudine cultivă, uneori premeditat, alteori cu deplină naivitate, confuzia între dreptul de a fi critic la adresa unui stat – Israelul – și ostilitatea față de o cultură sau un grup etnic – în cazul de față, evreii. Cu alte cuvinte, neplăcerea, adversitatea sau chiar ura față de evrei sînt ambalate în atacuri la adresa politicii de stat israeliene. În acest punct, ne apropiem de adevăratele surse ale noului antisemitism activ în politica stîngii occcidentale.