Traian Ungureanu

Au trecut 30 de ani de la cel mai mare accident nuclear vreodată înregistrat. Pentru cine nu știe povestea, în dimineața zilei de 26 aprilile 1986, unul din reactoarele nucleare de la Cernobîl a explodat. Tehnic e greu de explicat ce s-a întîmplat, dar adevărul ultim e unul și același: explozia a provocat degajarea masivă de radiații. Sute de mii de oameni din zona imediat înconjurătoare au fost supuși unor doze de radiație mult peste nivelul admisibil. Mediul natural a fost infestat profund. Zona din jurul reactorului a fost abandonată și, după 30 de ani, e un spațiu halucinant care păstrează clădiri și așezări în ruină, lăsate în seama timpului și roase de vreme.

Dar înțelesul marelui accident nuclear de la Cernobîl e, în primul rînd, uman și politic. Statul sovietic și-a arătat, încă o dată, adevărata față. Prima măsură a statului sovietic a fost să ascundă existența accidentului. Populația a fost evacuată din zonă abia după primele 24 de ore. Mii de oameni au purtat sau poartă încă semne de degenerare. Generația născută din ei are o rată oribilă de malformații. Echipele de intervenție trimise la reactor au fost, de fapt, sacrificate. Ca de atîtea ori, regimul sovietic a decis că metoda cea mai sigură e valul uman trecut prin tocător. Pompierii și specialiștii în intervenții nucleare au fost împinși la moarte sigură, în numele eroismului patriotic sovietic. Propaganda sovietică a intrat rapid în funcție și, ca de obicei, a hotărît cum trebuie să arate realiitatea. Mediile de informare și liderii sovietici au negat existența accidentului și au acuzat mediile de informare occidentale de dezinformare. În acest caz, propaganda sovietică s-a bătut cu date și probe științifice recoltate de stații de analiză nucleară și seismică din afara Uniunii Sovietice. În cele din urmă, statul sovietic a trebuit să recunoască, fie și cu jumătate de gură, că la Cernobîl s-a produs un accident. Regimul sovietic se afla, dealtfel, foarte aproape de sfîrșit dar, evident, nimeni nu avea cum să știe, pe atunci, așa ceva. La Cernobîl, regimul sovietic a dat ultima mare probă de atitudine și mentalitate în raport cu ființa umană. Rezultatul a fost, ca întotdeauna, un disprețul sau, mai bine zis, negația completă a ființei umane, în raport cu necesitatea supremă a cauzei comuniste și a liniei ideologice.

Dacă, după 30 de ani, Cernobîl lasă ceva în urmă, în afara dezastrului uman, atunci e vorba de lecția repetată a crimei la care duce inevitabil ideologia înscăunată în fruntea statului. Așa ar spune bunul simț. Dar lucrurile nu stau chiar așa. După 30 de ani, Cernobîl tinde să devină o lecție perversă. Lecția care vorbește despre capacitatea uluitoare a minții umane de a uita sau, mai grav, despre capacitatea de a-și modifica, din interes, amintirile.

Așa cum dictează logica implacabilă a cedărilor, după primul pas înapoi făcut de Cancelarul Merkel au apărut presiunile care îl cer pe al doilea. Cancelarul german a acceptat, la cererea Turciei, să trimită în justiție un cetățean german care l-a insultat pe liderul Turciei.

La cîteva zile de la această decizie mai mult decît discutabilă, Recep Erdogan, Președintele Turciei a mărit miza. Perfect lămurit asupra capacității de rezistență a celeilalte părți, Erdogan a trimis un nou ultimatum: dacă pînă în iunie turcii nu vor primi dreptul de a călători fără viză în UE, Turcia va suspenda acordul pentru controlul valului de migranți. Cu alte cuvinte: dacă nu ne lăsați imediat să intrăm fără viză în UE, vă umplem de migranți. Oricît de brutală, comparația reflectă fidel poziția turcă. Nu e nimic de adăugat aici. Erdogan știe că are în față un partener cu spatele la zid și nu ezită să extragă avantaje. E greu de văzut ce poate face Germania în fața acestei amenințări abia voalate. Sigur, e mult mai ușor de spus ce ar fi putut face și n-a făcut Germania pentru a evita această situație umilitoare. Slăbiciunea inițială, răsărită din infernul bunelor intenții, a transformat Germania în țară țintă. Criza declanșată rapid de instalarea a peste un milion de migranți a schimbat situația. Germania a trebuit să ceară un armistițiu și Erdogan a ajuns, astfel, în poziția de a dicta termenii.

E imposibil de văzut cum mai poate ieși Germania din acest joc fără șanse. Căci, în ciuda situației jenante impusă de Erdogan, Germania nu poate abandona poziția de principiu favorabilă migrației. Așa arată contradicția irezolvabilă creeată de incoerența liberalismului doctrinar, care e îngrozit simultan de valorile anti-liberale ale Islamului, dar și de ideea că ar putea ofensa Islamul. În plus, societățile vest-europene sînt dominate, secret, de frica de violență. Amenințarea de bază plecată din Orientul Mijlociu e violența pură, nediscriminată și continuă. Europa n-a mai trăit o asmenea angoasă din vremurile războaielor religioase ale secolului al XVII-lea și e nepregătită pentru viața în acest regim. Consecința e un pact nesemnat, care recomandă acomodarea și refuză protestul sau riposta.

Pînă acum, reacțiile societății au vizat, abstract, principiul libertății de expresie. De aici marile demonstrații de după atentatele de la Paris sau Bruxelles. De notat că în toate aceste cazuri, protestele au evitat sistematic orice referință la autori și la originea crimelor. La Bruxelles, protestatarii adunați acum două săptămîni au manifestat împotriva terorismului și a urii. Poziția e schizoidă. Protestul s-a scindat pînă la a-și pierde sensul. Cineva care iese în stradă pentru a protesta împotriva răului și a celor ce ar putea incrimina răul are o problemă serioasă: știu ce e rău, dar mi-e frică de propriul gînd și nu-mi dau voie s-o spun. Anomaliile noii psihologii și reflectarea ei în politica de stat sînt un capitol vast și în plină evoluție. Vom mai vedea și ne vom mai mira de multe. Tulburarea și confuzia sufletului occidental vor schimba istoria într-un fel pe care încă nu-l putem bănui.