Traian Ungureanu

Un timp, Cernobîl a fost totuna cu Cernobîl . Dezastrul uman și demența politică au fost amintirile și mesajele principale în percepția publică. Treptat, odată cu trecerea timpului și transfiormarea lumii politico-istorice din jur, Cernobîl a început să se transforme. Elementul uman n-a dispărut și acest lucru e meritul unui număr de persoane și organizații din interiorul fostei Uniuni Sovietice și din afară. Însă linia generală s-a schimbat.

Mediile de informare occidentale și organizațiile militante ale ecologiștilor au început să mute atenția spre consecințele naturale ale catastrofei nucleare. Cernobîl a fost definit tot mai mult ca accident de mediu. Dezastrul uman s-a micșorat întrucîtva iar înțelesul politic a dispărut aproape cu totul. Deodată, Cernobîl a început să vorbească și să avertizeze mai puțin despre pericolul fundamental pe care îl poartă o ideologie politică impusă asupra societății umane. Cum s-ar zice, crima a rămas dar autorii au dispărut din peisaj. Procesul de împachetare, diversificare și, practic, falsificare nu s-a oprit aici. Lucrurile au mers mai departe, așa încît, azi, ne aflăm într-o situație bizară: Cernobîl a fost completat și înlocuit de o versiune care vorbește mai mult despre nevoile politice ale momentului decît despre realitatea umană tragică a anului 1986. Așa se face că, la a 30-a aniversare, presa de vîrf vorbește de Cernobîl-uri noi și nu neapărat identice. Marele săptămînal german Der Spiegel găsesște cu cale să se întrebe dacă n-ar trebui să înțelegem că radiațiile de la Cernobîl n-au fost atît de periculoase pentru corpul uman pe cît s-a crezut. Întrebarea nu e deloc inocentă și e parte a școlii care constată că nenorocirea de la Cernobîl trebuie măsurată, în primul rînd, în consecinețele ei ecologice. Aceelași argument e de găsit și în Daily Telegraph. Marele cotidian britanic e fericit să constate că, după 30 de ani, fauna și flora se simt foarte bine și au făcut din Cernobîl un splendid parc natural plin de lupi, rîși, cerbi, păduri și plante. Un alt unghi, mult mai subtil și mai încărcat de politică, e de găsit în Politico, un săptămînal și un site de mare succes în mediile politice și instituțiile Uniunii Europene. Politico observă îngrijorat, că, într-un fel lecția de la Chernobyl a fost irosită de Ucraina. Căci, după 30 de ani, Ucraina continuă să fie strîns legată și interesată de energia generată de reactoare nucleare. Observația pare logică și, chiar, încărcată de sensibilitate: de ce continuă Ucraina să rămînă agățată de energia nucleară? N-a suferit Ucraina destul de pe urma energiei nucleare? Sau ucrainenii nu înțeleg că, săpînd în craterul lăsat de o bombă, vor reuși să dea și de a doua? Răspunsul e un pic diferit. Politico are grijă să îl ignore. Ucraina nu are de ales. Alternativa imediată la energie nucleară e importul de gaz rusesc. Adică importul condiționat politic de o țară care, apropos, a invadat Ucraina și a rupt o bucată din ea.

În sfîrșit, partea lipsă a noii variante media pe tema Cernobîl e comparația cu accidentul nuclear din 2011, de la Fukushima. Prezentat drept un accident major care incriminează energia nucleară, accidentul de la Fukushima are date foarte interesante. Mai întîi, numărul victimelor: zero. Accidentul de la Fukushima nu a făcut victime și, în plus, a fost provocat de un cataclism natural, nu de o ideologie de stat sau de o deficiență tehnică. După 30 de ani, Cernobîl e o istorie în plină desfăurare cu o evoluție, din păcate, nu tocmai onestă.

Au trecut 30 de ani de la cel mai mare accident nuclear vreodată înregistrat. Pentru cine nu știe povestea, în dimineața zilei de 26 aprilile 1986, unul din reactoarele nucleare de la Cernobîl a explodat. Tehnic e greu de explicat ce s-a întîmplat, dar adevărul ultim e unul și același: explozia a provocat degajarea masivă de radiații. Sute de mii de oameni din zona imediat înconjurătoare au fost supuși unor doze de radiație mult peste nivelul admisibil. Mediul natural a fost infestat profund. Zona din jurul reactorului a fost abandonată și, după 30 de ani, e un spațiu halucinant care păstrează clădiri și așezări în ruină, lăsate în seama timpului și roase de vreme.

Dar înțelesul marelui accident nuclear de la Cernobîl e, în primul rînd, uman și politic. Statul sovietic și-a arătat, încă o dată, adevărata față. Prima măsură a statului sovietic a fost să ascundă existența accidentului. Populația a fost evacuată din zonă abia după primele 24 de ore. Mii de oameni au purtat sau poartă încă semne de degenerare. Generația născută din ei are o rată oribilă de malformații. Echipele de intervenție trimise la reactor au fost, de fapt, sacrificate. Ca de atîtea ori, regimul sovietic a decis că metoda cea mai sigură e valul uman trecut prin tocător. Pompierii și specialiștii în intervenții nucleare au fost împinși la moarte sigură, în numele eroismului patriotic sovietic. Propaganda sovietică a intrat rapid în funcție și, ca de obicei, a hotărît cum trebuie să arate realiitatea. Mediile de informare și liderii sovietici au negat existența accidentului și au acuzat mediile de informare occidentale de dezinformare. În acest caz, propaganda sovietică s-a bătut cu date și probe științifice recoltate de stații de analiză nucleară și seismică din afara Uniunii Sovietice. În cele din urmă, statul sovietic a trebuit să recunoască, fie și cu jumătate de gură, că la Cernobîl s-a produs un accident. Regimul sovietic se afla, dealtfel, foarte aproape de sfîrșit dar, evident, nimeni nu avea cum să știe, pe atunci, așa ceva. La Cernobîl, regimul sovietic a dat ultima mare probă de atitudine și mentalitate în raport cu ființa umană. Rezultatul a fost, ca întotdeauna, un disprețul sau, mai bine zis, negația completă a ființei umane, în raport cu necesitatea supremă a cauzei comuniste și a liniei ideologice.

Dacă, după 30 de ani, Cernobîl lasă ceva în urmă, în afara dezastrului uman, atunci e vorba de lecția repetată a crimei la care duce inevitabil ideologia înscăunată în fruntea statului. Așa ar spune bunul simț. Dar lucrurile nu stau chiar așa. După 30 de ani, Cernobîl tinde să devină o lecție perversă. Lecția care vorbește despre capacitatea uluitoare a minții umane de a uita sau, mai grav, despre capacitatea de a-și modifica, din interes, amintirile.