Traian Ungureanu

După zeci de ani de refuz arogant, cineva a rostit adevărul despre Europa. Vorbind în Luemburg, la o întîlnire a liderilor dreptei, Președintele Consiliului European, Donald Tusk, a denunțat în modul cel mai clar iluzia vinovată a Europei Unite. Tusk e un personaj cheie în sistem și asta a făcut intervenția lui cu atît mai surprinzătoare. Însă cuvintele lui Tusk erau așteptate de multă vreme și, dealtfel, s-ar putea ca ele să fi venit prea tîrziu.

Criza Uniunii Europene e veche. Eroroile și dogmatismul pro-UE au agravat-o. Orice punct de vedere critic a fosr respins înainte de o dezbatere propriu zisă. Treptat, fidelitatea față de linia oficială a devenit un cult obligatoriu, iar criticii direcției au fost sistematic declarați eretici. În aceste condiții, distanța între conducători și conduși a crescut și s-a transformat în ruptură. Peste tot în statele memebre ale UE au apărut voci exasperate de suficiența liniei oficiale. În numeroase state membre occidentale aceste voci s-au transformat în mișcări politice, iar mișcările politice au început să adune voturi. Adevărat, adesea, noile mișcări anti-UE au îmbrățișat un populism pătimaș. Liderii acestor curente au practicat demagogia naționalistă și au sărit fără ezitare peste cerințele minime ale rațiunii. Dar toate aceste derapaje nu schimbă cu nimic miezul problemelor.

Nemulțumirea societăților europene e legitimă. În plus, liderii UE au crezut tot timpul că e de ajuns să îi afurisească pe anti-europeni și atît. Fără soluții noi și fără cel mai mic semn de înțelegere față de problemele mari ale societății, liderii europeni au lăsat liber și chiar au lărgit spațiul de protest, spațiul în care s-a vărsat iritarea populară. Demagogii anti-UE n-au făcut altceva decît să capteze iritarea zecilor de milioane de oameni care, de la un cap la celălalt al Europei, s-au simțit abandonați și disprețuiți de sistem. Din Grecia pînă în Finlanda și din Spania pînă în Danemarca, un front masiv a început să folosească fiecare nou rînd de alegeri penru a trimite mesaje radicale și disperate elitelor europene.

În Marea Britanie, o veche tradiție istorică de suveranitate a intrat în conflict deschis cu UE. Pe 23 iunie, britanicii se vor pronunța prin referendum pentru sau împotriva menținerii Marii Britnaii în Uniunea Europeană. Toate sondajele spun că lupta e strînsă și rezultatul imprevizibil. Acesta e momentul în care a intervenit discursul lui Tusk. Situația aduce periculos de mult cu imaginea unui căpitan care vorbește în fața echipajului adunat pe punte despre problemele vasului care tocmai se scufundă. Problemele descrise de Tusk sînt mari și reale, fără să fie singurele chestiuni nerezolvate ale UE.

Discuția despre Hiroshima 1945 trebuie să plece de la Hiroshima 1945. Armata americană era angajată într-un război cumplit și întîmpina o rezistență formidabilă, dusă adesea pînă dincolo de sinucidere. Marile bătălii pentru cucerirea Japoniei au fost cîștigate de americani cu costuri uriașe. Rezistența militară japoneză și sprijinul civililor au fost, adesea, prelungite pînă la ultimul om în viață. Armata americană a fost șocată de fanatismul unei societăți care știa că nu are cum să evite înfrîngerea, dar a luptat cu toate mijloacele.

În aceste condiții, toate scenariile planificatorilor militari americani sugerau un război lung, cu pierderi americane de ordinul sutelor de mii. Nici măcar raidurile apocaliptice ale bombardierelor americane nu au schimbat situația. Tokyo a fost aproape ars de un raid cu bombe incendiare. Numărul celor uciși în bombardamente de tip clasic a fost, de fapt mai mare decît numărul celor uciși de atacul nuclear de la Hiroshima. Nimic nu a putut clinti Japonia. În aceste condiții, Statele Unite au luat decizia de a folosi arma atomică, dealtfel, inițial pregătită pentru Germania. Limitarea numărului de victime americane și perspectiva unuui război lung nu au fost singurele considerente. Statele Unite au înțeles că trebuie să preia imediat controlul asupra Japoniei, pentru că, altfel, Uniunea Sovietică va culege victoria. Într-adevăr, pe 8 august, armata sovietică a invadat Japonia, debarcînd pe insulele din extremitatea nordică a arhipelgaului japonez. Există istorici care susțin că invazia sovietică și nu atacul nuclear american a provocat capitualarea Japoniei. Foarte posibil. Însă bombardamentul atomic a permis americanilor să preia controlul asupra statului japonez și a evitat astfel un tîrg cu sovieticii. Atacul de la Hiroshima a fost conceput și executat cu mijloacele, valorile și sub presiunea faptelor din 1945. Restul sînt interpretări postfactum.

Președintele Obama nu are de ce să își pună problema scuzelor la Hiroshima. Dealtfel, dacă vorbim de pericolul nuclear și de năzuința spre denuclearizare, Președintele Obama are o dificultate de învins. Recentul acord american cu Iranul poate duce, după părerea multor analiști, la transformarea Iranului în putere nucleară. Poziția Președintelui nu e tocmai solidă și discursurile anti-nucleare nu se potrivesc prea bine - nici cu adevărul despre Hiroshima, nici cu acordul cu Iranul.