Traian Ungureanu

Președintele Statelor Unite va sosi, vineri, la Hiroshima. Barak Obama va fi primul președinte american care va vizita locul primei explozii atomice într-un conflict militar. Locul unei catastrofe umane uluitoare și al unei controverse istorico-morale încă vii, după 72 de ani.

În dimineața zilei de 6 august 1945, un avion militar american a lansat o bombă atomică deasupra orașului Hiroshima. Explozia a distrus orașul și a ucis zeci de mii de oameni. În lunile și anii următori alte zeci de mii de persoane au fost ucise de rănile și de efectul radiației nucleare. După trei zile, pe 9 august, Statele Unite lansau un al doilea atac nuclear asupra orașului Nagasaki. Explozia a fost urmată de capitularea Japoniei și a dus la încheierea războiului în Pacific, ultimul teatru de luptă al celui de-al doilea război mondial. Evident, opinia publică americană a primit cu bucurie încheierea războiului. Ordinul de atac nuclear semnat de Președintele Truman a fost privit, în genere, ca un act politic și militar justificat. Însă primele relatări amănunțite asupra ororilor din Hiroshima au avut un efect considerabil.

Cu timpul, o parte a opiniei publice și îndeosebi o anume școală de interpretare istorică a început să încline spre teoria răspunderii criminale a Statelor Unite. De la mijlocul anilor '80, această tendință a devenit linie generală în prezentările mass media, în universități și în literatură. America și-a schimbat părerea despre America și, în doar 40 de ani, a ajuns să se considere vinovată de atacul de la Hiroshima. Apariția Președintelui Obama la Hiroshima, cu doar cîteva luni înainte de încheierea mandatului, e culminația acestei tendințe. Casa Albă a subliniat că Președintele nu va cere formal scuze pentru Hiroshima, dar asta nu pune capăt discuției. Căci retorica e o artă flexibilă, iar Președintele e un adept atestat al răspunderii americane retroactive.

Discuția asupra răspunderii americane la Hiroshima e complicată, dar nu atît de complicată pe cît s-ar părea. Există destule argumente care susțin ideea după care, în august 1945, Statele Unite nu au comis o crimă, ci un act de război feroce, dar justificat. E vorba de argumentele puse la dispoziție de faptele și datele existente în 1945. Adevărat, cu datele și ideile de astăzi, se pot spune multe ale lucruri despre Hiroshima 1945. Dar asta descrie, de fapt, punctul în care au ajuns criteriile noastre etice după 70 de ani, nu adevărul despre 6 august 1945.

După exact 50 de ani, catastrofa Revoluției Culturale e un obiect de studiu practicat aproape exclusiv de istoricii occidentali. Publicul general nu știe sau abia dacă știe ceva despre acest episod care incriminează ideologia comunistă și descrie fragilitatea umană în fața răului. Mișcări comuniste și socialiste înfloresc în Est și în Vest. Promoție după promoție de studenți americani și vest-europeni, îmbățișază ideile stîngii revoluționare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela și Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluționare și se prăbușesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie și violență. Cei ce ar trebui să înțeleagă ce e de înțeles din experiența tragică și ridicolă a acestor țări nu văd și nu pot vedea pentru că ideile revoluționare își anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munți de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist și ironia necunoscută a istoriei chineze recente e lipsa relativă de importanță a Revoluției Culturale. Mai exact, lipsa de amploare a unei catastrofe uriașe în fața catastrofei anterioare. Căci Marea Revoluție Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte. Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 și 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

În trei ani de nebunie și haos, sub direcția lui Mao, fiecare casă și gospodărie din Chnia au primit sarcina de a produce oțel. Agricultura a fost confiscată. Toată producția a fost exportată sau repartizată orașelor mari. Canibalismul și foametea au atins rapid proporții colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul e estimativ, pentru că realitatea e, încă, ascunsă în arhivele chineze. Apoi, a început Revoluția Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte.