Traian Ungureanu

Se întîmplă ceva neobișnuit în relația guvern-popor. Părțile nu se mai înțeleg. Guvernele vor ceva, popoarele se pronunță pentru altceva.

De o vreme, referendumurile organizate de guverne sînt date peste cap de cetățeni iritați. Nu într-un loc anume ci peste tot acolo unde guvernele mai au curajul sau sînt nevoite să organizeze referendumuri.

Cazul cel mai discutat e Marea Britanie. În iunie, după luni de campanie guvernamentală pro-UE, cetățenii britanici au răspuns votînd ieșirea Marii Britanii din UE.

În Ungaria, o campanie guvernamentală forte a îndemnat cetățenii să blocheze prin vot încercările UE de a plasa refugiați în țară. Cei ce au votat la referendum au dat o majoritate zdrobitoare în favoarea propunerii guvernului, dar și mai mulți maghiari au decis să ignore dorința guvernului, stînd acasă.

Columbia a ilustrat neînțelegerea guvern-popor în cel mai dramatic mod cu putință. Guvernul a semnat un acord de pace cu mișcarea teroristă de stînga care a provocat și întreținut un război civil sîngeros în ultimii 50 de ani. Guvernul s-a prezentat în fața alegătorilor cu o propunere, în aparență, de nerefuzat: un referendum menit să aprobe acordul de pace. Cetățenii au răspuns votînd, șocant, împotriva acordului care ar fi trebuit să aducă pacea.

În Elveția, o suită de referendumuri locale au călcat în picioare propuneri îmbrățișate de autorități: dreptul de a purta în public vestimentație musulmană, fixarea unui venit minim garantat și chiar mărirea generală a pensiilor.

Nervozitatea alegătorilor nu poate scăpa guvernelor dar, deocamdată, asta nu înseamnă decît că guvernele occidentale au învățat să fugă ca de foc de referendumuri. Sugestii referitoare la referendumuri asupra apartenenței la UE au fost respinse vehement de guvernele francez, olandez și sudez.

Și dacă ar fi numai referendumurile! Alegătorii folosesc aproape orice prilej pentru a infirma ideile și candidații favoriți ai sistemelor politice la putere. În Statele Unite, alegători furioși l-au adus în pragul Președinției pe Donald Trump, un candidat furibund anti-establishment și, pînă la urmă, anti-orice. În Austria, un radical de dreapta e pe punctul de a cîștiga alegerile prezidențiale din 2 octombrie. În Franța, Olanda, Finlanda și Suedia, politicieni și partide anti-sistem conduc în sondaje care descriu un sprijin popular în continuă creștere.

Febra nu mai e un secret. Părți largi ale societății, în special populația de vîrstă și educație medie, au declanșat revolta împotriva celor ce îi conduc. Temele și cauzele sînt diferite, dar cîteva lucruri sînt peste tot identice: mai întîi, dezacordul cu idei sau decizii impuse de deasupra și, apoi, ostilitatea față de o lume oficială în care alegătorii recunosc un grup compact cu interese, dincolo de culoarea politică.

Evident, marile întrebări sînt: cum s-a ajuns aici? de unde discordia și ce îi supără pe revoltați?

Viața cuiva care se mulțumește să trăiască așa cum trăiesc toți oamenii nu mai e de recunoscut. Așa ceva, adică o viață - cum se zice - normală, nu mai există. Mai întîi, pentru că bazele acestui fel de a fi nu mai sînt în picioare. Totul e negociabil sau nesigur. Ca să pornim de la bază, mai întîi și mai întîi, e vorba de familie. Nimic nu mai garantează că așa ceva există oficial. Căsătoria a fost lărgită și include acum două persoane, fără precizări de gen. Schimbările de sex și adopția sînt un șantier pe care se lucrează în regim permanent. Dar starea de revizie și destructurare lucrează pe un teritoriu mult mai larg. Peste tot. Siguranța majorităților a dispărut. Societatea și națiunile sînt cunoscute ca sumă de minorități: etnice, sexuale, sociale. Omul comun și generic a dispărut sau zace uitat într-un colț de lume obscur. Națiunea e tot mai greu de fixat pentru că și granițele sînt în mișcare.

În Europa de Est, Rusia a pus toate hărțile la mezat. Nimeni nu crede că se poate ajunge la un conflict deschis și toată lumea se teme de un conflict deschis. Un fost comandant militar britanic scrie o carte despre războiul imediat cu Rusia și nimeni nu are impresia că are în față un roman de aventuri sau un volum science-fiction. Toate ipotezele interzise cît imposibile stau la coadă pentru a confirma că sînt și posibile și probabile. În Statele Unite, cea mai șocantă campanie electorală văzută vreodată se poate încheia cu victoria unui om din afara politicii, împins în față de furie, dezamăgire și protest. În Marea Britanie, același suflu furios a măturat, într-o altă campanie de pomină, guvernul, mediile de informare și elitele conducătoare. Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană. Scenariul se poate repeta în Franța și în Germania, unde, sezon după sezon terorist, au făcut loc politicii radicale, acum pregătită să preia, democratic!, puterea.

Uniunea Europeană părea un dat istoric intangibil. A fost o impresie. Din depărtări pe care accesul automat la informație le aduce foarte aproape, se aude tot mai clar, ceva despre Chima - marele și atotputernicul necunoscut. Se va sfîrși agitația militară din mările Pacificului cu un război chino-american? Răspunsul e mai dureros decît se poate închipui. Nimeni nu știe, deși toată lumea știe că nimic nu mai e imposibil. Inclusiv, recorduri cu care oamenii înțeleg să încoroneze o viață: un domn sare fără parașută de la 15 km și aterizează, perfect nevătămat, într-o plasă enromă, construită la sol. Știrea domină cîteva zile, dar e înghițită de noua pasiune de masă: Pokemon Go. Cîteva zeci de milioane de oameni, răspîndiți în toată lumea, țin mobilul sub ochi și aleargă după o nălucă generată de un joc video. Jucătorii nu mai au viață. Intră cu mașina în pom, sar garduri, dau năvală în muzee și pe cîmp, transformați în turmă de copii și eliberați de griji.

Dat fiind că lumea în care trăim arată așa, nu e deloc sigur că trăim cu adevărat și e sigur că n-am văzut, încă, tot. Din nefericire, s-ar putea să avem parte de noutăți și mai mari.