Traian Ungureanu

Alegerile americane sînt mereu prima problemă a lumii. Nimeni nu e indiferent pentru că știe, chiar fără să fie interesat de politică sau politicieni, că acolo, în America, alegerile nu vor da doar un președinte ci și viitoarea înfățișare a lumii. Așa stau lucrurile de mult timp. Poate că interesul universal pentru alegerile din America a început pe la 1920-30. De atunci încoace, lupta între cele două mari partide americane și numele noului președinte american se așează între elementele care definesc situația de bază a oricărui guvern național. Fie că vorbim de România, de Moldova, Olanda sau state puțin cunoscute din Pacific, clarificarea adusă de alegerile din America e esențială. Așa a fost și așa va fi. Numai că pînă și această obișnuință cunoaște momente calme și momente de ruptură. Toate alegerile americane sînt importante și de fiecare dată comentatorii anunță că alegerile care vin sînt mai importante decît tot ce a fost. Și asta a devenit o obișnuință.

Și totuși, în 2016 e altfel. Cu adevărat fără comparație și nemaivăzut. Alegerile care vor face din Hillary Clinton sau din Donald Trump, exact peste o săptămînă, președintele Statelor Unite sînt complet atipice. Și, chiar, ne-americane. De data asta nu mai e vorba de ciocnirea a două idei contrare în limitele unei confruntări limitate de reguli și respect reciproc. Nu mai e vorba de un duel care produce un cîștigător, dar și promisiunea unei corecții ulterioare, în măsura în care noua Administrație nu va satisface.

Nu. De data asta, totul e în joc. Totul e esențial și ireversibil. Cine cîștigă face din America un alt fel de țară, în care nu mai e loc pentru vocea adversarului. Începînd de la viața personală și oficială a candidaților și continuînd cu soluțiile economice, fiscale și de politică externă, cu sistemul de îngrijire a sănătății, cu programa școlară și normele de conduită individuală totul atîrnă de rezultatul alegerilor și de numele celui ce va fi declarat miercuri în zori cîștigător. Nu ne-am mai aflat într-o asemenea situație. A existat mereu în America un fond de valori și norme de neatins. Un miez stabil și fără legătură cu numele viitorului președinte. Lucrurile s-au schimbat. Pentru prima oară, candidații nu mai sînt două variante politice. Pentru prima oară, candidații sînt două soluții existențiale care se exclud reciproc.

Afacerea Valonia înseamnă că un ținut belgian a dat peste cap șapte ani de negocieri între UE și Canada și a decis asupra felului de viață a zeci de milioane de cetățeni români și bulgari. Și mai înseamnă ceva: o situație de penibil monumental pentru UE.

Nimeni nu e dator să cunoască detaliile juste sau injuste ale unui acord de liber schimb dar, pentru lumea din afară, UE a pierdut enorm în credibilitate. Cînd 28 de state pot fi blocate de o regiune, farsa domnește, iar UE devine un spectacol hilar pentru restul lumii. În fond, principii fundamentale ale UE au împins spre această situație de ridicol fără precedent.

Belgia a aplicat cu sîrguință prinicipiul descentralizării și a fost aplaudată de UE ca excelent exemplu de democrație internă. Rezultatul e că descentralizarea dusă pînă la capăt a creeat entități politice interne care se folosesc de dreptul de veto pentru a impune guvernului central decizii cu mari consecințe naționale și internaționale.

În al doilea rînd, UE, mai precis Comisia Europeană, a insistat asupra ratificării acordului cu Canada, stat cu stat. Totul în numele democrației interne a Uniunii. Asta a pus la îndemîna fiecărui stat membru puterea de a da viață sau de a lichida acordurile semnate de UE.

Însă isprava Valoniei nu e un act strict local. Ea se răsfrînge asupra altor state și asupra altor probleme europene, care nu își mai găsesc rezolvarea. Așa de pildă, cineva își poate pune întrebare: dacă Valonia a făcut rău că a blocat acordul cu Canada, se poate spune că Scoția va face rău blocînd desprinderea Marii Britanii de UE, așa cum a fost ea votată prin referendum popular? UE a încurajat discret manevrele scoțiene, dar condamnă comportamentul Valoniei. Contradiciția e evidentă.

Apoi, dacă o regiune poate scufunda un acrod, au dreptul statele est-europene să refuze decizia prin care UE le cere să preia cote de migranți? Nu! - va răspunde UE. Numai că Valonia poate sfida o decizie europeană și asta scade autoritatea UE în disputa cu statele membre din Est. Babilonia e completă. Toate părțile au dreptate și toate părțile greșesc. Logica internă a deciziilor UE e compromisă.

Pînă la urmă, dacă în UE toată lumea face ce vrea, credibilitatea UE e o glumă. Revenind la lucrurile serioase, valul de probleme pe tema „ce e, de fapt, UE” a scăpat de sub control. Construcția a luat-o mult înaintea realității și a croit planuri și scheme care nu pot fi aplicate în realitate. Cu alte cuvinte, UE s-a declarat productivă înainte de a deveni cu mecanism real. Deciziile luate la Bruxelles au fost adoptate ca și cum UE ar fi deja o Uniune politică desăvărșită. Nu e cazul. Acest tip de crize de conformare la realitate nu pot decît să se înmulțească. Căci, în ciuda numelui, UE nu e unificată nici politic, nici fiscal, nici diplomatic. Actele spun că da, realitatea spune că nu. Proiectul a făcut pași mari, fără să fi schimbat raporturile reale din interiorul Uninii. Problema e că, în afara UE, mai toată lumea nu are astfel de probleme. Și nici nu e prietena Europei.