Traian Ungureanu

Afacerea Valonia înseamnă că un ținut belgian a dat peste cap șapte ani de negocieri între UE și Canada și a decis asupra felului de viață a zeci de milioane de cetățeni români și bulgari. Și mai înseamnă ceva: o situație de penibil monumental pentru UE.

Nimeni nu e dator să cunoască detaliile juste sau injuste ale unui acord de liber schimb dar, pentru lumea din afară, UE a pierdut enorm în credibilitate. Cînd 28 de state pot fi blocate de o regiune, farsa domnește, iar UE devine un spectacol hilar pentru restul lumii. În fond, principii fundamentale ale UE au împins spre această situație de ridicol fără precedent.

Belgia a aplicat cu sîrguință prinicipiul descentralizării și a fost aplaudată de UE ca excelent exemplu de democrație internă. Rezultatul e că descentralizarea dusă pînă la capăt a creeat entități politice interne care se folosesc de dreptul de veto pentru a impune guvernului central decizii cu mari consecințe naționale și internaționale.

În al doilea rînd, UE, mai precis Comisia Europeană, a insistat asupra ratificării acordului cu Canada, stat cu stat. Totul în numele democrației interne a Uniunii. Asta a pus la îndemîna fiecărui stat membru puterea de a da viață sau de a lichida acordurile semnate de UE.

Însă isprava Valoniei nu e un act strict local. Ea se răsfrînge asupra altor state și asupra altor probleme europene, care nu își mai găsesc rezolvarea. Așa de pildă, cineva își poate pune întrebare: dacă Valonia a făcut rău că a blocat acordul cu Canada, se poate spune că Scoția va face rău blocînd desprinderea Marii Britanii de UE, așa cum a fost ea votată prin referendum popular? UE a încurajat discret manevrele scoțiene, dar condamnă comportamentul Valoniei. Contradiciția e evidentă.

Apoi, dacă o regiune poate scufunda un acrod, au dreptul statele est-europene să refuze decizia prin care UE le cere să preia cote de migranți? Nu! - va răspunde UE. Numai că Valonia poate sfida o decizie europeană și asta scade autoritatea UE în disputa cu statele membre din Est. Babilonia e completă. Toate părțile au dreptate și toate părțile greșesc. Logica internă a deciziilor UE e compromisă.

Pînă la urmă, dacă în UE toată lumea face ce vrea, credibilitatea UE e o glumă. Revenind la lucrurile serioase, valul de probleme pe tema „ce e, de fapt, UE” a scăpat de sub control. Construcția a luat-o mult înaintea realității și a croit planuri și scheme care nu pot fi aplicate în realitate. Cu alte cuvinte, UE s-a declarat productivă înainte de a deveni cu mecanism real. Deciziile luate la Bruxelles au fost adoptate ca și cum UE ar fi deja o Uniune politică desăvărșită. Nu e cazul. Acest tip de crize de conformare la realitate nu pot decît să se înmulțească. Căci, în ciuda numelui, UE nu e unificată nici politic, nici fiscal, nici diplomatic. Actele spun că da, realitatea spune că nu. Proiectul a făcut pași mari, fără să fi schimbat raporturile reale din interiorul Uninii. Problema e că, în afara UE, mai toată lumea nu are astfel de probleme. Și nici nu e prietena Europei.

Cu posibila excepție a pasionaților de istorie, puțină lume a auzit de Valonia. După ce splendoarea evului mediu creștin s-a stins și după ce oțelăriile și minele s-au închis la sfîrșitul secolului XX, Valonia a intrat în conservare și anonimat. Un ținut de limbă franceză, așezat pe toată partea de sud a Belgiei în care trăiesc în jur 3,5 milioane de oameni și cam atît. Pînă acum 10 zile, cînd Valonia a revenit brusc din cărțile de istorie. Cu aceeași ocazie, Europa sau, mai bine zis, Uniunea Europeană a aflat o sumedenie de adevăruri neplăcute despre propria comoditate.

Pe scurt, Uniunea Europeană și Canada, doi coloși deciși să semneze un acord comercial de liber schimb s-au împiedicat de Valonia și au trebuit să se retragă. Acordul UE-Canada a luat șapte ani de negocieri, ceea ce e mult, dar nu tocmai neobișnuit în asemenea situații. Cînd totul a fost gata, a rămas doar procesul de ratificare. Toate cele 28 state membre UE trebuie să își dea acordul. De regulă, procesele de ratificare sînt o formalitate. Nu și de data asta. Acordul a fost blocat de trei obiecții.

România și Bulgaria au refuzat să aprobe acordul pentru că sînt singurele două state membre UE care au regim de viză cu Canada. Mai simplu spus, cetățenii români și bulgari trebuie să stea la cozi pentru a obține viză de intrare în Canada. Cetățenii canadieni nu au nevoie de viză pentru a intra în România și Bulgaria. În aceste condiții, României și Bulgariei li s-a cerut să ratifice un acord cu Canada, laolaltă cu celelalte state membre UE, fără să se bucure, însă, de aceleași drepturi în relația cu Canada. Pînă aici, totul e clar.

A treia obiecție a transformat toată chestiunea într-o farsă pe mai multe nivele. Ei bine, Valonia a refuzat să aacepte acordul. Valonia nu e nici membru UE, nici stat din afara UE ci o regiune a Belgiei. Dar Belgia e un stat federal, împărțit după principiul descentralizării, în regiuni autonome cu Parlamente locale. Guvernul central belgian nu poate lua o decizie privitoare la chestiuni de interes național decît cu acordul Parlamentelor locale. Prin urmare, dacă Valonia refuză să accepte acordul cu Canada, guvernul belgian e neputincios. E exact ce s-a întîmplat. O coaliție stîngistă de socialiști, anarhiști și anticapitaliști valoni a făcut o campanie foarte intensă și a promovat împotrivirea fără rezerve față de acordul cu Canada. Motivul: acordul va da teren de desfășurare marilor companii internaționale și va face, astfel, praf standardele de consum din Belgia. Guvernul belgian nu a putut sau nu a vrut să ignore împotrivirea Valoniei și acordul UE-Canada a fost blocat. Negocierile n-au slujit la nimic. Valonia și, mai departe, Belgia refuză să își schimbe poziția. Între timp, România și Bulgaria și-au schimbat poziția, după ce Canada s-a declarat gata să renunțe la vizele de intrare de la sfîrșitul anului viitor. Opoziția Valoniei a compromis, însă, acordul și, odată cu el, și înțelegerea Canadei cu România și Bulgaria. În consecință, Valonia a decis și asupra dreptului de a călători cu sau fără vize al românilor și bulgarilor. Însumînd, o regiune și nu un stat țin în loc Canada și UE și decid asupra libertății de mișcare a cetățenilor din două state membre UE. Toate aceste isprăvi sînt prea mult pînă și pentru una din marile puteri europene. Cînd o regiune a Europei ajunge să dirijeze sau, mai degrabă, să blocheze traficul în Europa și America de Nord, e clar că lucrurile au luat-o razna.