Traian Ungureanu

Cu posibila excepție a pasionaților de istorie, puțină lume a auzit de Valonia. După ce splendoarea evului mediu creștin s-a stins și după ce oțelăriile și minele s-au închis la sfîrșitul secolului XX, Valonia a intrat în conservare și anonimat. Un ținut de limbă franceză, așezat pe toată partea de sud a Belgiei în care trăiesc în jur 3,5 milioane de oameni și cam atît. Pînă acum 10 zile, cînd Valonia a revenit brusc din cărțile de istorie. Cu aceeași ocazie, Europa sau, mai bine zis, Uniunea Europeană a aflat o sumedenie de adevăruri neplăcute despre propria comoditate.

Pe scurt, Uniunea Europeană și Canada, doi coloși deciși să semneze un acord comercial de liber schimb s-au împiedicat de Valonia și au trebuit să se retragă. Acordul UE-Canada a luat șapte ani de negocieri, ceea ce e mult, dar nu tocmai neobișnuit în asemenea situații. Cînd totul a fost gata, a rămas doar procesul de ratificare. Toate cele 28 state membre UE trebuie să își dea acordul. De regulă, procesele de ratificare sînt o formalitate. Nu și de data asta. Acordul a fost blocat de trei obiecții.

România și Bulgaria au refuzat să aprobe acordul pentru că sînt singurele două state membre UE care au regim de viză cu Canada. Mai simplu spus, cetățenii români și bulgari trebuie să stea la cozi pentru a obține viză de intrare în Canada. Cetățenii canadieni nu au nevoie de viză pentru a intra în România și Bulgaria. În aceste condiții, României și Bulgariei li s-a cerut să ratifice un acord cu Canada, laolaltă cu celelalte state membre UE, fără să se bucure, însă, de aceleași drepturi în relația cu Canada. Pînă aici, totul e clar.

A treia obiecție a transformat toată chestiunea într-o farsă pe mai multe nivele. Ei bine, Valonia a refuzat să aacepte acordul. Valonia nu e nici membru UE, nici stat din afara UE ci o regiune a Belgiei. Dar Belgia e un stat federal, împărțit după principiul descentralizării, în regiuni autonome cu Parlamente locale. Guvernul central belgian nu poate lua o decizie privitoare la chestiuni de interes național decît cu acordul Parlamentelor locale. Prin urmare, dacă Valonia refuză să accepte acordul cu Canada, guvernul belgian e neputincios. E exact ce s-a întîmplat. O coaliție stîngistă de socialiști, anarhiști și anticapitaliști valoni a făcut o campanie foarte intensă și a promovat împotrivirea fără rezerve față de acordul cu Canada. Motivul: acordul va da teren de desfășurare marilor companii internaționale și va face, astfel, praf standardele de consum din Belgia. Guvernul belgian nu a putut sau nu a vrut să ignore împotrivirea Valoniei și acordul UE-Canada a fost blocat. Negocierile n-au slujit la nimic. Valonia și, mai departe, Belgia refuză să își schimbe poziția. Între timp, România și Bulgaria și-au schimbat poziția, după ce Canada s-a declarat gata să renunțe la vizele de intrare de la sfîrșitul anului viitor. Opoziția Valoniei a compromis, însă, acordul și, odată cu el, și înțelegerea Canadei cu România și Bulgaria. În consecință, Valonia a decis și asupra dreptului de a călători cu sau fără vize al românilor și bulgarilor. Însumînd, o regiune și nu un stat țin în loc Canada și UE și decid asupra libertății de mișcare a cetățenilor din două state membre UE. Toate aceste isprăvi sînt prea mult pînă și pentru una din marile puteri europene. Cînd o regiune a Europei ajunge să dirijeze sau, mai degrabă, să blocheze traficul în Europa și America de Nord, e clar că lucrurile au luat-o razna.

Înainte de orice, cu decizia de a acorda lui Dylan Nobelul pentru literatură, se pierde încă o treaptă de respect pentru literatură. Căci Dylan nu scrie ca un scriitor, iar publicul lui nu e în poziția cititorului de literatură. Oricît de frumoase sau ingenioase, textele lui Dylan sînt gustate doar acasă și trec fără urmă pe lîngă majoritatea audienței colosale din afara Americii. Ascultat în Franța sau Moldova, Dylan e întotdeauna iubit pentru muzică și, aproape niciodată gustat pentru versuri. Ascultătorii lui Dylan nu au în față un text la care pot reveni, așa cum o face un citior de literatură propriu-zisă. A spune că Dylan are talent e una.

Literatura și Nobelul sînt altceva. Apoi, capacitatea de a creea un limbaj care s-a răspîndit în toată lumea nu e un atuu 100% Dylan. Dacă noua cultură pop a fost răspîndită de cineva, atunci vorbim de The Beatles, grupul englez care pare să fi scris și inventat, de la un capăt la altul, muzica pop. Mari autori de versuri cîntate sînt destui și fără Dylan. Aproape la fel de faimos, Leonard Cohen, regele baladei întunecate și a nostalgiei fără sfîrșit, e un un poet incomparabil mai profund.

În spațiul rus, Vladimir Vysotsky e doar unul din campionii unei mari tradiții de poezie muzicală declamată în public. Însă, nici Dylan, nici posibilii lui contracandidați nu fac, de fapt, literatură. Sigur, orice valoare poate fi dilată sau relativizată. Se poate scrie literatură slabă, dar asta nu înseamnă că versificația cîntată e literatură. Diferența e înăuntru, acolo unde scriitorul încearcă să facă din cuvînt o formă de înțelegere a lumii. Cîntărețul va fi prea legat de muzică pentru a reuși așa ceva și va rămîne, oricît de talentat la versificație, un cîntăreț. În cazul unui Dylan, cîntărețul nu va scăpa niciodată de un anume amatorism literar. Se poate spune că, la limită, poezia, chiar marea poezie, pierde ceva, atunci cînd e pusă să însoțească un cîntec.

Dacă Dylan e așezat între marii scriitori ai lumii, atunci și literatura devine o artă mai puțin exigentă iar asta nu face decît să întărească o tendință generală care vrea să coboare artele pentru o înțelegere mai ușoară. Într-un fel, Nobelul lui Dylan încununează aplecarea spre banalizare și popularizare pe care o găsim, deja, în școli, în mass media și în viața publică. Ideea pare generoasă și e apărată tocmai cu argumentul serviciilor aduse celor mulți. Numai că, între aceste servicii, se găsește, mai întîi, tendința de a simplifica și de a scuti de efort. În consecință, publicul știe tot mai puțin și se mulțumește cu tot mai puțin. Asta, exact în măsura în care același public pierde accesul la literatura, muzica și autorii mari, care devin, brusc, tot mai complicați. Exclamațiile admirative care au însoțit Nobelul acordat lui Dylan sînt prea asemănătoare cu zgomotul de galerie. Dylan e un mare artist, dar nu și un scriitor de literatură. Poate că Dylan însuși o știe. Comitetul de decernare a Premiului Nobel îl caută fără succes și s-a lăsat păgubaș. Dylan e de negăsit și s-ar putea să nu se arate la decernare. Bob Dylan nu e Nob Dylan și va rămîne Bob Dylan.