Traian Ungureanu

Viața cuiva care se mulțumește să trăiască așa cum trăiesc toți oamenii nu mai e de recunoscut. Așa ceva, adică o viață - cum se zice - normală, nu mai există. Mai întîi, pentru că bazele acestui fel de a fi nu mai sînt în picioare. Totul e negociabil sau nesigur. Ca să pornim de la bază, mai întîi și mai întîi, e vorba de familie. Nimic nu mai garantează că așa ceva există oficial. Căsătoria a fost lărgită și include acum două persoane, fără precizări de gen. Schimbările de sex și adopția sînt un șantier pe care se lucrează în regim permanent. Dar starea de revizie și destructurare lucrează pe un teritoriu mult mai larg. Peste tot. Siguranța majorităților a dispărut. Societatea și națiunile sînt cunoscute ca sumă de minorități: etnice, sexuale, sociale. Omul comun și generic a dispărut sau zace uitat într-un colț de lume obscur. Națiunea e tot mai greu de fixat pentru că și granițele sînt în mișcare.

În Europa de Est, Rusia a pus toate hărțile la mezat. Nimeni nu crede că se poate ajunge la un conflict deschis și toată lumea se teme de un conflict deschis. Un fost comandant militar britanic scrie o carte despre războiul imediat cu Rusia și nimeni nu are impresia că are în față un roman de aventuri sau un volum science-fiction. Toate ipotezele interzise cît imposibile stau la coadă pentru a confirma că sînt și posibile și probabile. În Statele Unite, cea mai șocantă campanie electorală văzută vreodată se poate încheia cu victoria unui om din afara politicii, împins în față de furie, dezamăgire și protest. În Marea Britanie, același suflu furios a măturat, într-o altă campanie de pomină, guvernul, mediile de informare și elitele conducătoare. Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană. Scenariul se poate repeta în Franța și în Germania, unde, sezon după sezon terorist, au făcut loc politicii radicale, acum pregătită să preia, democratic!, puterea.

Uniunea Europeană părea un dat istoric intangibil. A fost o impresie. Din depărtări pe care accesul automat la informație le aduce foarte aproape, se aude tot mai clar, ceva despre Chima - marele și atotputernicul necunoscut. Se va sfîrși agitația militară din mările Pacificului cu un război chino-american? Răspunsul e mai dureros decît se poate închipui. Nimeni nu știe, deși toată lumea știe că nimic nu mai e imposibil. Inclusiv, recorduri cu care oamenii înțeleg să încoroneze o viață: un domn sare fără parașută de la 15 km și aterizează, perfect nevătămat, într-o plasă enromă, construită la sol. Știrea domină cîteva zile, dar e înghițită de noua pasiune de masă: Pokemon Go. Cîteva zeci de milioane de oameni, răspîndiți în toată lumea, țin mobilul sub ochi și aleargă după o nălucă generată de un joc video. Jucătorii nu mai au viață. Intră cu mașina în pom, sar garduri, dau năvală în muzee și pe cîmp, transformați în turmă de copii și eliberați de griji.

Dat fiind că lumea în care trăim arată așa, nu e deloc sigur că trăim cu adevărat și e sigur că n-am văzut, încă, tot. Din nefericire, s-ar putea să avem parte de noutăți și mai mari.

În pauza lăsată pînă la următorul atentat terorist, e, poate, nimerit să recapitulăm rapid datele lumii în care trăim. Punctul de plecare e de găsit chiar în propoziția anteriroară. Ce înseamnă că „trăim” în lumea care ne înconjoară? Puțini se vor mira dacă vor afla că, azi, „a trăi” nu mai e de loc același lucru cu „a trăi” așa cum se spunea de obicei. Adică: nu mai trăim înconjurați de timpuri care curg sigur și ne bagă sau nu în seamă, dar ne lasă să parcurgem ciclul obișnuit. În afara venirii pe lume, nimic nu mai e indiscutabil sau acceptat. Restul a fost, odată, previzibil. Acum, nu mai e. Prima tinerețe, educația, deciziile care dau rostul pe lume sau, dacă vreți, cariera, apoi, familia, retragerea și dispariția sînt, toate și una după alta, schimbătoare și imprevizibile.

Într-un fel și nu după o părere sau o impresie izolată, nu mai trăim în mijlocul timpurilor noastre, ci asistăm sau sîntem spectatori derutați ai unui spectacol derutant, în care orice e posibil, nimic nu e lăsat deoparte și totul se va termina cînd se va termina.

Ca să nu mai lungim teoria și survolul general, trebuie spus că primul lucru care se deschide larg și nesigur în fața noastră e educația. Prin asta se înțelege suma minimă a lucrurilor pe care le luăm cu noi în viață și pe care ne sprijinim, alături de cei lîngă care trăim. Pe scurt: școala și cultura. Odinioară sigure pînă la banalaitate, școala și cultura nu mai au nici centru nici margini. Școala își face treaba la aceleași vîrste și după același orar dar restul e diferit. Știm tot mai puțin despre tot mai mult - a spus cineva care a măsurat în cîteva cuvinte adîncimea unei educații din care au dispărut lucrurile așa zis fixe: acel alfabet minim care dădea bazele de comunicare între generațiile unei societăți. Școala s-a fragmentat și școlile s-au înmulțit, iar asta a fragmentat și înmulțit confuzia și diferențele. Un om educat are toate șansele să înceapă și să încheie prin a respinge orice încadrare și identificare cu o sumă de cunoștințe și convingeri. La sfîrșit, școala nu adaugă conținut ci livrează încă un absolvent fără direcție.

Cultura în care intră absolventul ștanțat de școală nu pare o problemă. Căci integrarea, alipirea și participarea la cultura societății e imediată și asta dintr-un motiv nu tocmai înălțător: așa ceva nu mai există. Mai bine zis, ceea ce numeam cultură s-a diluat și risipit într-o colecție de gesturi și atitudini egale cu suma lor. Nimic nu mai e exclus, pentru că orice poate fi inclus. Filtrul nu mai lucrează. Oricine are dreptul de a se proclama autor și oricine are dreptul de a avea toate drepturile. Căderea artei și a culturii oficiale e, demult, un fapt. Nu e vorba de acea cultură uscată și repetitivă cu care comuniștii și propaganda lor ocupau scena zi și noapte ci de elementele minime care asigură o cultură recognoscibilă. Problema culturii în care trăim nu mai e dogmatismul ci dogmatismul invers, adică domnia nelimitată a improvizației, a întîmplării și a importanței de sine pe care și-o poate aloca oricine și oricînd. Baia de talente mereu în stare de experiment nu se încheie niciodată. Ceea ce se numea maturizare a dispărut, ba e chiar considerat un sfîrșit de drum nedemn și prematur. Peste tot acolo unde e vorba de cultură și arte, lumea e populată de o masă uriașă de copii de vîrste avansate. Infantilizarea e regula și consemnul unei lumi care refuză, de fapt, să se apuce de ceva, din teama nerostită de înregimentare sau din spaima extraordinară față de afiliere. Regula spune că orice opțiune e periculoasă și trebuie retuzată pentru că e totuna cu discrimnarea altei opțiuni. Soluția e să fi tot timpul altceva, fără să fi ceva.

Dar multă lume n-are timp de cultură și de considerațiile triste de mai sus. Multă lume își trăiește viața în afara modelor și curentelor culturale. Deși, deloc suprinzător, nici în acest caz nu se poate spune că oamenii trăiesc, în adevăratul sens al cuvîntului. Problema continuă. Și pentru cei ce nu iau în serios sau nu au habar de cultura din jurul lor, viața e, mai degrabă, un spectacol șocant și de-a dreptul periculos. Cu asta, am intrat în politică și istorie.