Traian Ungureanu

A doua mare problemă a percepției occidentale asupra Rusiei și Europei de Est e orbirea elitelor academice. E curios, deși nimeni nu se miră: în vreme ce lumea academică toacă mărunt, sub acuzația de colonialism, marile state ale Occidentului, nimeni nu suflă un cuvînt și nici nu pare să fi auzit vreodată de cel mai mare și mai activ imperiu colonial. Un imperiu viu și harnic, persecutor de națiuni și mare amator de expansiune. Numele lui? Rusia.

Ocupația colonială franceză sau britanică e demult încheiată. Cu toate astea, presa și școlile occidentale continuă să pună sub acuzare fostele puteri coloniale, învinuite de toate relele lumii: sclavie, exploatare economică, rasism și distrugere de culturi. Istoria e un pic mai complicată, dar nimeni n-are timp să se oprească. Ura față de Occident, e o boală neiertătoare în Occident. Implanturile de tehnologie, justiție, libertate, administrație și cultură modernă care au ridicat lumea extraeuropeană după intervenția europeană nu contează.

Dar adevărata problemă e orbirea care îi face pe aceiași oameni să urască occidentul și să ignore exact faptele pentru care e acuzat occidentul, atunci cînd e vorba de Rusia. Studiile coloniale se predau în mai toate marile Universități occidentale, dar nu se ating de cel mai mare imperiu colonial în viață. Violența extremă, milioanele de victime, rasismul social, exploatarea economică nemiloasă, pierderea libertății și a drepturilor civile, distrugerea democrației, îndoctrinarea lingvistică și culturală, suprimarea protestului și alte atîtea crime impuse de ocupația și dominația sovieto-rusă nu există, pur și simplu, pentru marii luptători cu abuzurile trecute ale colonialsimului occidental.

Cînd e vorba de Rusia, ocupația nu e ocupație, violența nu e violență iar îndoctrinarea e un serviciu de binefacere gratuit. E destul de clar că, pentru luptătorii cu trecutul Occidentului, colonialismul e ceva ce poate fi și trebuie reproșat numai Occidentului. Pe scurt, un foarte util instrument de atacat, dinăuntru, propria cultură. Rusia e, dimpotrivă, scutită. Sigur, asta e o afacere internă occidentală. Dacă occidentalii vor să se răfuiască în amănunt cu Occidentul, nimeni nu-i poate opri. Numai că, pe fundația acestei orbiri, a crescut, în mod revoltător, percepția care a normalizat crimele și oprimarea sovieto-rusă. Astfel în locul observației după care Rusia vrea să își domine și după eliberare, fostele colonii, circulă ideea după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia. Evident, toată lumea are vecini și n-are cum să nu fie interesată anume de ce fac ei. Dar asta nu înseamnă, de pildă, că Italia vrea să controleze Austria sau că Suedia poartă sîmbetele Danemarcei. Tot așa cum e evident că, de pildă, Canada se simte foarte bine în vecinătatea Statelor Unite. Doar în cazul Rusiei ideea de interes special față de Republicile Baltice, Polonia sau Bulgaria presupune șantaj economic, subversiune, infiltrare, provocări militare, atacuri cibernetice și campanii de propagandă ostilă.

În cele din urmă, nu e e nevoie decît de un efort minim de cunoaștere pentru a aduce adevărul istoric în percepția care dă imaginea Estului. Și de incă un lucru, din păcate infinit mai dificil: de curajul de a ține cont de adevăr, chiar împotriva propriilor convingeri politice și a propriilor frustrări.

Recent, în timpul unui concurs televizat, o tînără englezoaică a fost întrebată: din ce țară au făcut parte Cehia și Slovacia? Concurenta a zîmbit și a răspuns sigură pe ea: din Rusia! Răspunsul nu dovedește ignoranța generală a publicului ocidental ci vorbește, mai întîi, despre educația concurentei. Însă, ceva în acest răspuns aiuritor e cu adevărat de luat în seamă. E vorba de impresiile și, uneori, falsele certitudini care dau, în lumea ocidentală, imaginea Rusiei și a Europei de Est în genere.

Lipsa de educație istorică și geografică a oamenilor de rînd nu e o noutate și nici o excepție. În fond, nici est-europenii nu sînt mai bine pregătiți, cînd e vorba de datele lumii occidentale. Puțini români, sîrbi sau estonieni sînt în stare să dea numele capitalei cutărui stat american, de pildă New York (Albany) Adevărata problemă e altundeva: în definiția politico-istorică a lumii est-europene, așa cum circulă ea în Occident. Brutal spus: cine pe cine și cu ce drept?

Situația e complicată de revenirea agresivă în prim plan a Rusiei și a problemelor est-europene, odată cu politica externă foarte activă și agresivă a regimului Putin. Operațiile și afirmațiile puse în mișcare de Rusia au fost preluate și analizate de corul obișnuit al istoricilor, jurnaliștilor și politicienilor. Rezultatul final e o interpretare a Europei de Est care poartă aprobarea oficială, e propagată de media și, de acolo, preluată de opinia publică. Într-o măsură deloc neglijabilă, această schiță a integrat elemente de propagandă, falsuri și dezinformări curente în Rusia. Fără excepție, aceste presupuse fapte sigure sînt atrăgătoare și par să se sprijine pe date istorice incontestabile sau pe evenimente recente desfășurate sub ochii contemporanilor. Asta, la capitolul informație. Încă mai înrijorătoare e consolidarea ideilor fixe care scutesc Rusia de păcatele reproșate amarnic Occidentului. Acest soi de orbire voluntară domină, mai departe, o mare parte a lumii academice, a tineretului universitar și a militanților care se bat pentru o lume mai bună, din diverse unghiuri și pe temele cele mai felurite.

Dacă e să începem cu evenimentele recente absorbite în Occident prin filtru rusesc, atunci e vorba, în primul rînd, de tema încrederii înșelate de NATO și de UE. Argumentul principal al acestei idei e că NATO și UE au înghițit statele est-europene și fostele state sovietice, ocupînd poziții pe frontierele Rusiei. Într-adevăr, toată lumea știe că între 1989 și 2007, majoritatea acestor state și, în orice caz, toate fostele membre ale Trataului de la Varșovia, au fost admise în UE și în Alianța NATO: Rusia a pornit de la aceste realități pentru a planta ideea încercuirii ostile și pentru a reproșa Occidentului că a capturat Europa de Est. Din păcate, prea puține replici occidentale pleacă de la realitatea de fapt: toate statele est-europene membre UE și NATO au pătruns în aceste organizații de bună voie, pentru că asta și-au dorit și au reușit, adesea, după ani lungi de încercări și insistențe. UE și NATO n-au anexat și n-au silit pe nimeni să li se alăture. NATO n-a pătruns cu forța în statele care i-au devenit parte. Dacă înglobarea statelor estice în fostul lagăr sovietic a fost întotdeauna rezultatul războiului sau ocupației militare, UE și NATO n-au tras nici un foc de armă și n-au trimis nici o forță de ocupație în Est. Singurul lucru major care s-a întîmplat, cu adevărat, înainte de aderarea la UE sau NATO, au fost referendumuri încheiate, fără excepție, cu un vot favorabil zdrobitor. Iar dacă știm ceva, după 70 de ani de comunism sovietic și 27 de ani de UE și NATO, atunci totul poate fi pus într-o regulă simplă: în URSS s-a intrat numai sub amenințare, în UE și NATO a intrat numai cine și dacă și-a dorit așa ceva. În plus, unul din principalele motive care au grăbit statele est-europene spre UE și NATO a fost tocmai amenințarea neîncetată a Rusiei.

În varianta propagandistică rusească, raționamentul merge mai departe și spune că aglomerarea de state est-europene membre UE și NATO la frontierele Rusiei urmărește, de fapt, un singur lucru: încercuirea și, ulterior, atacarea sau șantajarea Rusiei. Ideea e grotescă. Cine poate crede că Occidentul are în minte să atace Rusia? Și cine e atît de nebun să spere, cu adevărat, că poate cîștiga un conflict cu necuprinsa și formidabila Federație Rusă? Poate copiii, deși e greu de crezut că pînă și mintea copiilor e un pic mai serioasă.