Traian Ungureanu

Recent, în timpul unui concurs televizat, o tînără englezoaică a fost întrebată: din ce țară au făcut parte Cehia și Slovacia? Concurenta a zîmbit și a răspuns sigură pe ea: din Rusia! Răspunsul nu dovedește ignoranța generală a publicului ocidental ci vorbește, mai întîi, despre educația concurentei. Însă, ceva în acest răspuns aiuritor e cu adevărat de luat în seamă. E vorba de impresiile și, uneori, falsele certitudini care dau, în lumea ocidentală, imaginea Rusiei și a Europei de Est în genere.

Lipsa de educație istorică și geografică a oamenilor de rînd nu e o noutate și nici o excepție. În fond, nici est-europenii nu sînt mai bine pregătiți, cînd e vorba de datele lumii occidentale. Puțini români, sîrbi sau estonieni sînt în stare să dea numele capitalei cutărui stat american, de pildă New York (Albany) Adevărata problemă e altundeva: în definiția politico-istorică a lumii est-europene, așa cum circulă ea în Occident. Brutal spus: cine pe cine și cu ce drept?

Situația e complicată de revenirea agresivă în prim plan a Rusiei și a problemelor est-europene, odată cu politica externă foarte activă și agresivă a regimului Putin. Operațiile și afirmațiile puse în mișcare de Rusia au fost preluate și analizate de corul obișnuit al istoricilor, jurnaliștilor și politicienilor. Rezultatul final e o interpretare a Europei de Est care poartă aprobarea oficială, e propagată de media și, de acolo, preluată de opinia publică. Într-o măsură deloc neglijabilă, această schiță a integrat elemente de propagandă, falsuri și dezinformări curente în Rusia. Fără excepție, aceste presupuse fapte sigure sînt atrăgătoare și par să se sprijine pe date istorice incontestabile sau pe evenimente recente desfășurate sub ochii contemporanilor. Asta, la capitolul informație. Încă mai înrijorătoare e consolidarea ideilor fixe care scutesc Rusia de păcatele reproșate amarnic Occidentului. Acest soi de orbire voluntară domină, mai departe, o mare parte a lumii academice, a tineretului universitar și a militanților care se bat pentru o lume mai bună, din diverse unghiuri și pe temele cele mai felurite.

Dacă e să începem cu evenimentele recente absorbite în Occident prin filtru rusesc, atunci e vorba, în primul rînd, de tema încrederii înșelate de NATO și de UE. Argumentul principal al acestei idei e că NATO și UE au înghițit statele est-europene și fostele state sovietice, ocupînd poziții pe frontierele Rusiei. Într-adevăr, toată lumea știe că între 1989 și 2007, majoritatea acestor state și, în orice caz, toate fostele membre ale Trataului de la Varșovia, au fost admise în UE și în Alianța NATO: Rusia a pornit de la aceste realități pentru a planta ideea încercuirii ostile și pentru a reproșa Occidentului că a capturat Europa de Est. Din păcate, prea puține replici occidentale pleacă de la realitatea de fapt: toate statele est-europene membre UE și NATO au pătruns în aceste organizații de bună voie, pentru că asta și-au dorit și au reușit, adesea, după ani lungi de încercări și insistențe. UE și NATO n-au anexat și n-au silit pe nimeni să li se alăture. NATO n-a pătruns cu forța în statele care i-au devenit parte. Dacă înglobarea statelor estice în fostul lagăr sovietic a fost întotdeauna rezultatul războiului sau ocupației militare, UE și NATO n-au tras nici un foc de armă și n-au trimis nici o forță de ocupație în Est. Singurul lucru major care s-a întîmplat, cu adevărat, înainte de aderarea la UE sau NATO, au fost referendumuri încheiate, fără excepție, cu un vot favorabil zdrobitor. Iar dacă știm ceva, după 70 de ani de comunism sovietic și 27 de ani de UE și NATO, atunci totul poate fi pus într-o regulă simplă: în URSS s-a intrat numai sub amenințare, în UE și NATO a intrat numai cine și dacă și-a dorit așa ceva. În plus, unul din principalele motive care au grăbit statele est-europene spre UE și NATO a fost tocmai amenințarea neîncetată a Rusiei.

În varianta propagandistică rusească, raționamentul merge mai departe și spune că aglomerarea de state est-europene membre UE și NATO la frontierele Rusiei urmărește, de fapt, un singur lucru: încercuirea și, ulterior, atacarea sau șantajarea Rusiei. Ideea e grotescă. Cine poate crede că Occidentul are în minte să atace Rusia? Și cine e atît de nebun să spere, cu adevărat, că poate cîștiga un conflict cu necuprinsa și formidabila Federație Rusă? Poate copiii, deși e greu de crezut că pînă și mintea copiilor e un pic mai serioasă.

Scandalul democratic al vremurilor noastre nu e totuna cu dreptul la opinie, așa cum e el cunoscut și garantat în societățile libere. Alegătorii nu mai sînt în situația clasică de a puncta și modifica sau completa o idee agreată cu guvernarea.

Dimpotrivă, din Columbia în Elveția, alegătorii par interesați doar de nimicirea candidaților și ideilor care vin dinspre sistem. În cele din urmă, alegătorii contestă, din toate puterile, sistemul însuși.

Poate că explicațiile trebuie să înceapă cu exemplul recent și șocant al referendumului din Columbia. În fond, guvernul a propus ceva lăudabil, ba chiar înălțător: pacea în locul războiului. Alegătorii au văzut, însă, altceva și, probabil, au văzut mai bine. Acordul propus de guvern a fost negociat cu sprijinul și încurajările celor mai idealiști și umanitariști politicieni occidentali, de la Președintele Obama, la Papa Francisc. Totul în numele unei viziuni în care dușmanii devin concetățeni pașnici, problemele naționale și religioase dispar, iar trecutul se retrage în uitare.

Pacea columbiană urma să garanteze amnistie unei armate marxiste care a ucis 200 000 de oameni și a făcut dispăruți fără urmă alți 20 000. Grupul terorist marxist columbian urma să primească 10 locuri în parlament, peste capul electoratului, fără să fie obligat să treacă prin alegeri. Același grup urma să rămînă în posesia miliardelor de dolari adunate din jaf, extorcare și vînzare de droguri.

Acordul a fost semnat și apoi celebrat de Preşedintele Columbiei și de șeful organizației teroriste în cadrul unei ceremonii emoționante, cu recuzita completă de la copii în alb la porumbei eliberați în văzduh.

Alegătorii au reacționat, practic, la un acord și un aranjament politico-moral care convenea regizorilor, dar nu avea nici o legătură cu cei chemați să voteze. Cum s-ar zice, alegătorii au doborît o scenetă convenită, la mare depărtare, de liderii politici. Într-un fel, alegătorii au tras concluzia că ei și votul lor sînt folosiți pentru a parafa și legitima o producţie pe placul și pentru uzul unui grup străin.

Același sentiment poate explica și accesele de împotrivire vizibile peste tot în lume, în atîtea referendumuri și alegeri. Ruptura elite-popor e evidentă dar încă neexplicată. Politicienii și comentatorii sînt încă în stare de șoc și s-ar putea să rămînă mult timp așa.

Explicațiile nu sînt de așteptat de la ei. Tocmai din acest motiv, situația e periculoasă. Neînțelegerea, acuzațiile și resentimentele au toate șansele să continue. Elitele sînt indignate de un popor care își manifestă vulgaritatea și ratează progresul. Poporul e indignat de un establishment care s-a desprins și croiește o lume de uz intern în care avantajele sînt culese mereu de vîrfuri, iar consecințele negative de oamenii de rînd.

Nimic nu ilustrează mai bine nevroza reciprocă instalată între conduși și conducători decît tema migrației. Lumea oficială, presa, mediile academice și corporatiste se scaldă în lumina splendidă a bunelor principii: toleranță, generozitate, compasiune. Mulțimea de rînd strigă de jos, rănită de delincvența în creștere, de șomaj, de scăderea veniturilor și de interdicțiile tot mai numeroase în dreptul la exprimare publică.

Nimeni nu știe ce urmează. Sigur, alegerile vor aduce clarificări în acest an și în anul ce vine, în Statele Unite, Austria, Franța și Germania. Dar rezultatele alegerilor nu vor pune capăt situației. În cazul în care establishment-ul cîștigă la urne, e de crezut că rețeta de sus va fi aplicată mai departe, iar resentimentul popular va spori. În cazul în care radicalii cîștigă la urne, e de așteptat ca establishment-ul să contra-atace cu o forță mediatică uriașă.

Criza va continua și are, încă, destul loc de desfășurare. Însă, cîndva, într-un viitor nu tocmai îndepărtat, democrația în actuala ei formulă va fi, inevitabil, supusă unei revizuiri. Problema e dacă această redefinire fundamentală va mai permite democrație sau nu.