Traian Ungureanu

Templul de la Palmyra a fost fost distrus. Două mii de ani de istorie au sfîrșit în colb. Duminica trecută, cîteva figuri grăbite, purtînd un drapel negru cu înscrisuri islamice, au așezat în jurul coloanelor cilindrii mari cu explozibil. După cîteva secunde, explozia a făcut pulbere splendorile de marmură și bazalt lucrate de meșteri romani, greci și sirieni. Organizația teroristă Statul Islamic a eliminat una din minunile lăsate în urmă de civilizațiile reunite ale Romei, Greciei și Orientului. Operația a fost filmată și fotografiată cu o minuțiozitate entuziastă, plină de grijă și mîndrie. Apoi, imaginile au fost plasate pe net de unde au fost preluate de circuitul media global.

Cu doar cîteva zile mai înainte, aceiași nelegiuiți îl sacrificaseră ritual pe arheologul sirian care cerceta și proteja de o viață templul de la Palmyra. Bătrînul, în vîrstă de 82 de ani, a fost tîrît în piața publică și decapitat. De două ori în cîteva zile, organizația Statul Islamic a trimis, în felul ei insuportabil, mesaje către lumea din afară. Ce vor să spună și ce spun dincolo de intențiile declarate aceste mesaje? E infernal să comentezi așa ceva. Fiecare cuvînt așezat în preajma acestor orori înaintează pe un tărîm infernal și, în ciuda primei impresii, uman.

Lumea pe care cuvintele caută să o explice e o subterană profundă care cere din adîncuri tulburi instaurarea haosului și a morții. Oricît ar părea de incredibil și oricît de dureroasă concluzia, faptele acestor creaturi nu sînt înfiorătoare doar pentru că au făcut să dispară monumentul de la Palmyra sau pentru că lista ar putea continua cu Parthenon și Colosseum. Și nici pentru că au măcelărit bestial un om nevinovat. Dedesubtul faptelor colcăie ceva încă mai cumplit: libertatea de a creea neființa. O asemenea definiție pare complet lipsită de sens. Și, într-un fel, chiar e. Pentru oamenii și societățile normale orice alăturare a libertății, creației și neființei e imposibilă. Dimpotrivă, în cazul terorismului islamic, tocmai această alăturare aberantă dă punctul forte, plăcerea și, dacă se poate spune așa ceva, bucuria. Cu faptele fără comparație ale Statului Islamic ne întoarcem la rădăcina tuturor gîndurilor despre răul absolut. De unde vine această credință care pune capăt oricărei credințe? Și la ce bun, cu ce cîștig lucrează această formă de nebunie care își consumă deopotrivă călăii și victimele? Înainte de orice, trebuie spus că acest gen de întrebări plictisesc la nivel general. Opinia publică, așa cum numim azi, fără prea mare atenție, societățile, nu e pregătită pentru asemenea pariuri existențial-tenebroase și, în consecință, le ignoră sau le califică neglijent drept „aberații”.

Și totuși, asemenea orori nu pot fi o simplă banalitate sau un accident sîngeros provocat de un dezechilibrat. Spectacolul oribil al atrocităților teorismului islamic nu e o întîmplare, ci o suită de acte regizate cu grijă și repetate aproape zilnic, pe un front care cuprinde aproape toată întinderea lumii. Premeditarea e în afara oricărui dubiu. Dacă erupția răului absolut ne lasă muți și incapabili de concluzii, asta nu înseamnă că toată istoria timpurilor pe care le trăim e lipsită de explicații.

Primul lucru care trebuie atins cînd vorbim de cauzele noului radicalism euro-american e dispariția definiției tari a democrațeiei și răstălmăcirea ei în ideologie pro-democratică. Asta înseamnă, pur și simplu, că politicienii și administrațiile au încetat să mai practice ce vorbesc. Mult pomenita clasă politică, însoțită de așa numita elită mediatică, s-a relaxat și a început să trăiască, la vîrf, o viață complet separată de masa populară, de demos-ul, pe care ar fi trebuit să-l slujească. Răspunderea a dispărut dintre obligații. Limbajul echivoc și clișeele cuminți au înlocuit adevărul rostit clar și curajos. Promisiunile au fost lansate și uitate la fel de repede. Electoratul a fost plasat într-o sală de clasă și supus unor interminabile prelegeri despre bine și progres. Orice obiecție s-a soldat cu excluderea cîrcotașilor din rîndul „lumii civilizate”.

Rezultatul acumulat de-a lungul acestei perioade prelungi în care democrația a devenit tot mai mult o profesie avantajoasă la vîrf sînt neîncrederea și apoi refuzul de a mai colabora cu elitele. Treptat, societățile au fost reduse la o majoritate plină de defecte și probabil irecuperabilă. Prăpastia între elite și oamenii de rînd a devenit o realitate fixă. Criza economică declanșată în 2008 a transformat-o în revoltă. Cu fiecare rînd de alegeri, electoratul a învățat că nu poate obține nimic nou de la elite. Cu fiecare nouă criză, de la valul de delincvență din orașele mari ale Europei la actuala migrație de masă care presează dinspre Mediterana, oamenii de rînd au înțeles că nu se pot bizui pe administrație și au mai adăugat ceva la resentimente vechi. Exact în aceeași măsură, establishment-ul politic a răspuns adoptînd o mentalitate de asediu și secretînd încă mai vîrtos dogme.

Democrația a devenit, în gura personajelor oficiale, ideologie, adică o prescripție inatacabilă și nu o practică verificabilă. În același timp, individualismul care a fost una din trăsăturile clasice ale democrației a fost înlocuit cu o imitație care exclude tocmai manifestarea autonomă a persoanei. Așa a apărut faimoasa „politica a identității”, în care nimeni nu mai e definit în funcție de palmaresul propriu iar egalitatea de principiu în fața legii nu mai e suficientă.

„Politica identității” lucrează cu grupuri care au o identitate distinctă: rase, practici sexuale și statut social. În acest cadru, culoarea pielii și tradițiile unor culturi străine, homosexualitatea și sărăcia devin clienții prioritari ai politicii. Persoana individuală se pierde și e înlocuită de grupuri și subgrupuri care fac agenda. Nu e deloc surpinzător că, în replică, mișcările radicale care contestă noul aranjament sînt invariabil legate de numele unei persoane extrem de vizibile și active. Trump și Le Pen aduc adesea cu actori dezlănțuiți care agită o sală. E aici o reacție profundă la conformismul prevalent care a suprimat persoana, talentul și expresia individuală înlocuindu-le cu docilitatea și conformismul de grup.

Sigur, revolta care a împins în scenă mișcări radicale e caricaturală. Tonul e gros și vulgar. Gîndirea nu bate dincolo de mitingul sau de apariția tv din această seară. E prea puțin pentru politica propriu-zisă, dar ar trebui să fie de ajuns pentru a înțelege că pericolul e real și că nu va fi oprit decît de revenirea la o democrație onestă condusă de politicieni responsabili. Sună a clișeu. Dar alternativa nu e deloc un clișeu și duce la degradarea profundă a democrației. Și de acolo la aventuri în necunoscut.