Traian Ungureanu

Cine e Donald Trump? Simplu: un Jeremy Corbyn de dreapta. Care e un Alexis Tsipras ajuns la senectute, unde Tispras e un Marine Le Pen de stînga iar Marine Le Pen un Pablo Iglesias de dreapta. Cu asta ne-am lămurit.

Deși pare o confuzie veselă, lumea politică euro-americană a ultimilor ani e o confuzie indiscutabil serioasă. Unul și același sentiment de revoltă e prins de oglinzi care îl întorc înapoi, după nevoi, sub forma radicalismului de dreapta sau de stînga, întotdeauna agitat de un lider înfocat. Apariția radicalilor care sparg sondaje și promit să devină noii lideri aleși, de la Washingon la Atena, nu mai e o ipoteză. Grupul nervos al redicalilor a înaintat pînă în pragul puterii. Alegerile ce vin îi vor aduce sau nu la cîrmă, dar proeminența lor publică e deja un fapt. Nimeni nu mai poate expedia fără grijă figuri ca Trump, pretendent la investitura Republicanilor pentru candidatura la președinția Statelor Unite, sau Tsipras, deja Prim Ministru al Greciei.

Radicalismul de dreapta sau de stînga e o realitate solidă care atrage mase uriașe de vot și sfidează opinia impusă de comentatori docți, care ne-au asigurat mereu că societățile vor respinge cu siguranță figurile excesive. Acest refren care a exclus superior orice surpiză s-a auzit fără rival mai bine de zece ani. Siguranța s-a stins și radicalismul a pătruns pe poarta mare a politicii, în inima societăților democratice. Argumentul după care o democrație e imună la febrele radicalismului a fost compromis de suficiența celor ce l-au folosit.

Ce aflăm astăzi e că democrația nu poate fi apărată prin repetarea necontenită a dogmei despre democrație, adică prin argumentul care vorbește despre superioritatea democrației și despre rușinea de a te plasa în afara sau împotriva ei. Știm, acum, mai bine ce ar fi trebuit să știm de la început: democrația nu poate fi apărată decît prin practica responsabilă a democrației. Oricine se relaxează mizînd pe seducția intelectuală a democrației face cîteva erori grave. Mai întîi, nesocotește puterea demagogiei în momente de cumpănă. Apoi, rămîne la convingeri formale și nerealiste care spun că organizarea repetată de alegeri relativ corecte e suficientă. În fine, iluzia democrației autosuficiente trădează o necunoaștere temeinică a istoriei și a naturii umane.

Mulți din cei ce sînt acum șocați de valul radical anti-democratic al anilor din urmă au decis demult că istoria în forma ei clasică s-a încheiat și că natura umană a fost tămăduită sau poate fi schimbată. Eroarea e veche. Ea a fost făcută în genere de apostolii marilor mișcări totalitare care au fost pe punctul de a distruge civilizația europeană. În varianta ei nouă, această formă de orbire nu e violentă, ci mai degrabă neglijentă. Ea vine din centrul vieții politice și se hrănește din pretențiile intelectuale ale celor ce cred că știu mai mult și mai bine decît prostimea. Cazul statelor est-europene e, din acest punct de vedere, mai simplu: politicienii lucrează penal la vedere. În democrațiile tradiționale ale Occidentului situația e net diferită. Problema e creată de o aroganță intelectuală foarte sigură pe sănătatea ei ideologică. Cu asta ne apropiem de răspunsul concret la întrebarea: cum de am ajuns la renașterea radicalismului, în plin triumf al democrației?

Cineva a pus cu o formulă incendiară: istoria Germaninei e istoria Europei și istoria Europei e istoria Germaniei. E o exagerare, bineînțeles, dar o exagerare care stă pe un adevăr solid. Imediat după 1450, istoria germană devine cea mai importantă și mai persistentă problemă a istoriei europene. Germania, adică viermuiala de state, orașe și domenii de limbă germană, nu reușeșește să găsească o formulă de coexistență, cooperare sau federalizare. Tot concertul de state din jur, din Anglia pînă în Europa Centrală, trebuie să facă față acestei probleme și încearcă să rezolve defensiv sau ofensiv. Simplificînd, rezultatul e o suită de războaie, Tratate, împărțiri, reîmpărțiri și preschimbări statale care devin, pur și simplu, istoria Europei pînă în 1945 și, nici o surpriză! mai departe. În treacăt fie spus, apariția și evoluția Uniunii Europene e cel mai nou capitol al istoriei germane neîncheiate a Europei.

Tot acest proces în care istoria s-a concentrat asupra așa numitei chestiuni germane a fost însoțit de un proces paralel de joasă intensitate care a avut ca rezultat transformarea istoriei est-europene într-o realitate periferică. Europa de Est a fost practic ascunsă și obscurizată de proeminența neîncetată a convulsiilor provocate, în zona centrală, de chestiunea germană. De altfel, Europa de Est e mereu prinsă sub roți, în cursul acestor convulsii uriașe. Împărțirea repetată a Poloniei, apocalipsul din triunghiul Ucraina-Belarus-Rusia în timpul războiului sovieto-german și, în cele din urmă, alipirea statelor estice la imperiul sovietic sînt efecte tragice ale istoriei euro-germane, care distruge din mers periferia estică.

Dincolo de violența războaielor, efectele asupra percepției vestice sînt profunde. Confiscat de propria istorie, Vestul pierde aproape complet din vedere Estul. Asta nu înseamnă că estul iese în afara Europei, căci baza comună e de nedemolat. Însă istoria europeană a Estului continuă, dacă nu clandestin, atunci secundar și neomologat. Apoape tot ce se știe în Vest despre Est începe să vină pe filieră rusă. Ca forță imperială aliată sau inamică Vestului, Rusia e, după 1700, cea mai importantă sursă pentru formarea imaginii Estului în Vest. După 1945, odată cu ocupația sovietică, Estul dispare aproape complet din percepția Occidentului. În locul lui, apare o pată goală pe care Occidentul o asimilează cu Rusia. Prin urmare, în 1989, în momentul în care barierele cad, Estul e o mare noutate. Lumea Europei de Vest abia începe să își formeze o imagine asupra Estului, dar e prost servită de un trecut ignorant în materie. De aici, frustrarea atîtor est-europeni care se simt desconsiderați sau chiar insultați de necunoașterea pe care o întîlnesc în Vest.

Procesul e reciproc. Est-europenii înșiși uită, uneori, că sînt la rîndul lor, în situația de a descoperi Vestul la capătul unei ignoranțe bine așezate. Situația ajunge la extrem într-o țară ca Marea Britanie, pentru care Vestul însuși e un teritoriu vecin și nu neapărat analog, iar Estul un tărîm de-a dreptul extraterestru. Britanicii au fost așezați într-o poziție geografică distinctă și s-au raportat la Europa mereu din afară. Rolul de arbitru nu putea întîrzia și britanicii au așezat în centrul filozofiei lor politice prevenirea oricărei acumulări de putere pe Continent, mai precis în zona de Vest a Continentului. Se spune mereu că britanicii n-au fost invadați niciodată de forțe plecate de pe continent în ultima mie de ani. Se uită, însă, că britanicii au invadat de două ori Continentul pentru a pune capăt, în 1815 și 1945, absolutismului european. Experienșța britanică e extremă, dar ajută la înțelegerea situației în care se găsește Europa de Est.

În mod paradoxal, Estul e marea noutate neasmilată a istoriei europene. Pentru destule state europene marcate de experiența colonială, Estul e mai departe decît părți ale Asiei și Africii. Mai important, acest deficit de percepție, dublat de o lungă despărțire istorică, provoacă astăzi o enormă neînțelegere. Est-europenii nu sînt încă acasă în Europa Unită și, mai mult, Vestul e dispus, în continuare, să trateze problemele Estului raportîndu-se la Rusia și acceptînd pretențiile Rusiei. Estul e în continuare conceput ca o consecință și nu ca o realitate autonomă. Intervenția Vestului nu va schimba situația structural, atîta vreme cît se va limita la fonduri europene și programe de reformă. Și unele și altele au ajutat enorm, dar Europa nu se va reîntregi și nu va deveni o realitate coerentă decît după ce Vestul și Estul vor reunifica istoria Europei. Mai întîi, acordînd statutul startegic necesar Europei de Est.