Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Primul lucru care trebuie atins cînd vorbim de cauzele noului radicalism euro-american e dispariția definiției tari a democrațeiei și răstălmăcirea ei în ideologie pro-democratică. Asta înseamnă, pur și simplu, că politicienii și administrațiile au încetat să mai practice ce vorbesc. Mult pomenita clasă politică, însoțită de așa numita elită mediatică, s-a relaxat și a început să trăiască, la vîrf, o viață complet separată de masa populară, de demos-ul, pe care ar fi trebuit să-l slujească. Răspunderea a dispărut dintre obligații. Limbajul echivoc și clișeele cuminți au înlocuit adevărul rostit clar și curajos. Promisiunile au fost lansate și uitate la fel de repede. Electoratul a fost plasat într-o sală de clasă și supus unor interminabile prelegeri despre bine și progres. Orice obiecție s-a soldat cu excluderea cîrcotașilor din rîndul „lumii civilizate”.

Rezultatul acumulat de-a lungul acestei perioade prelungi în care democrația a devenit tot mai mult o profesie avantajoasă la vîrf sînt neîncrederea și apoi refuzul de a mai colabora cu elitele. Treptat, societățile au fost reduse la o majoritate plină de defecte și probabil irecuperabilă. Prăpastia între elite și oamenii de rînd a devenit o realitate fixă. Criza economică declanșată în 2008 a transformat-o în revoltă. Cu fiecare rînd de alegeri, electoratul a învățat că nu poate obține nimic nou de la elite. Cu fiecare nouă criză, de la valul de delincvență din orașele mari ale Europei la actuala migrație de masă care presează dinspre Mediterana, oamenii de rînd au înțeles că nu se pot bizui pe administrație și au mai adăugat ceva la resentimente vechi. Exact în aceeași măsură, establishment-ul politic a răspuns adoptînd o mentalitate de asediu și secretînd încă mai vîrtos dogme.

Democrația a devenit, în gura personajelor oficiale, ideologie, adică o prescripție inatacabilă și nu o practică verificabilă. În același timp, individualismul care a fost una din trăsăturile clasice ale democrației a fost înlocuit cu o imitație care exclude tocmai manifestarea autonomă a persoanei. Așa a apărut faimoasa „politica a identității”, în care nimeni nu mai e definit în funcție de palmaresul propriu iar egalitatea de principiu în fața legii nu mai e suficientă.

„Politica identității” lucrează cu grupuri care au o identitate distinctă: rase, practici sexuale și statut social. În acest cadru, culoarea pielii și tradițiile unor culturi străine, homosexualitatea și sărăcia devin clienții prioritari ai politicii. Persoana individuală se pierde și e înlocuită de grupuri și subgrupuri care fac agenda. Nu e deloc surpinzător că, în replică, mișcările radicale care contestă noul aranjament sînt invariabil legate de numele unei persoane extrem de vizibile și active. Trump și Le Pen aduc adesea cu actori dezlănțuiți care agită o sală. E aici o reacție profundă la conformismul prevalent care a suprimat persoana, talentul și expresia individuală înlocuindu-le cu docilitatea și conformismul de grup.

Sigur, revolta care a împins în scenă mișcări radicale e caricaturală. Tonul e gros și vulgar. Gîndirea nu bate dincolo de mitingul sau de apariția tv din această seară. E prea puțin pentru politica propriu-zisă, dar ar trebui să fie de ajuns pentru a înțelege că pericolul e real și că nu va fi oprit decît de revenirea la o democrație onestă condusă de politicieni responsabili. Sună a clișeu. Dar alternativa nu e deloc un clișeu și duce la degradarea profundă a democrației. Și de acolo la aventuri în necunoscut.

Cine e Donald Trump? Simplu: un Jeremy Corbyn de dreapta. Care e un Alexis Tsipras ajuns la senectute, unde Tispras e un Marine Le Pen de stînga iar Marine Le Pen un Pablo Iglesias de dreapta. Cu asta ne-am lămurit.

Deși pare o confuzie veselă, lumea politică euro-americană a ultimilor ani e o confuzie indiscutabil serioasă. Unul și același sentiment de revoltă e prins de oglinzi care îl întorc înapoi, după nevoi, sub forma radicalismului de dreapta sau de stînga, întotdeauna agitat de un lider înfocat. Apariția radicalilor care sparg sondaje și promit să devină noii lideri aleși, de la Washingon la Atena, nu mai e o ipoteză. Grupul nervos al redicalilor a înaintat pînă în pragul puterii. Alegerile ce vin îi vor aduce sau nu la cîrmă, dar proeminența lor publică e deja un fapt. Nimeni nu mai poate expedia fără grijă figuri ca Trump, pretendent la investitura Republicanilor pentru candidatura la președinția Statelor Unite, sau Tsipras, deja Prim Ministru al Greciei.

Radicalismul de dreapta sau de stînga e o realitate solidă care atrage mase uriașe de vot și sfidează opinia impusă de comentatori docți, care ne-au asigurat mereu că societățile vor respinge cu siguranță figurile excesive. Acest refren care a exclus superior orice surpiză s-a auzit fără rival mai bine de zece ani. Siguranța s-a stins și radicalismul a pătruns pe poarta mare a politicii, în inima societăților democratice. Argumentul după care o democrație e imună la febrele radicalismului a fost compromis de suficiența celor ce l-au folosit.

Ce aflăm astăzi e că democrația nu poate fi apărată prin repetarea necontenită a dogmei despre democrație, adică prin argumentul care vorbește despre superioritatea democrației și despre rușinea de a te plasa în afara sau împotriva ei. Știm, acum, mai bine ce ar fi trebuit să știm de la început: democrația nu poate fi apărată decît prin practica responsabilă a democrației. Oricine se relaxează mizînd pe seducția intelectuală a democrației face cîteva erori grave. Mai întîi, nesocotește puterea demagogiei în momente de cumpănă. Apoi, rămîne la convingeri formale și nerealiste care spun că organizarea repetată de alegeri relativ corecte e suficientă. În fine, iluzia democrației autosuficiente trădează o necunoaștere temeinică a istoriei și a naturii umane.

Mulți din cei ce sînt acum șocați de valul radical anti-democratic al anilor din urmă au decis demult că istoria în forma ei clasică s-a încheiat și că natura umană a fost tămăduită sau poate fi schimbată. Eroarea e veche. Ea a fost făcută în genere de apostolii marilor mișcări totalitare care au fost pe punctul de a distruge civilizația europeană. În varianta ei nouă, această formă de orbire nu e violentă, ci mai degrabă neglijentă. Ea vine din centrul vieții politice și se hrănește din pretențiile intelectuale ale celor ce cred că știu mai mult și mai bine decît prostimea. Cazul statelor est-europene e, din acest punct de vedere, mai simplu: politicienii lucrează penal la vedere. În democrațiile tradiționale ale Occidentului situația e net diferită. Problema e creată de o aroganță intelectuală foarte sigură pe sănătatea ei ideologică. Cu asta ne apropiem de răspunsul concret la întrebarea: cum de am ajuns la renașterea radicalismului, în plin triumf al democrației?

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG