Traian Ungureanu

Sigur că lucrurile serioase trebuie tratate serios dar, asta nu trebuie să omoare, pe drum, bunul simț. Iată, de pildă, cazul rasismului universal. Nu știu dacă ați băgat de seamă dar, de o vreme, orice am face sau n-am face sîntem rasiști. Noi, publicul larg sîntem mereu în urmă sau de vină față de specialiști, militanți, ziariști care ne fac serviciul și descoperă unde greșim. Și dosarul se îngroașă!

Refugiații care vin pe Mediterana spre Italia plătesc sume uriașe și sînt lăsați în voia soartei de contrabandiști. Dacă navele italiene nu îi văd și nu îi salvează rezultă că asta se întîmplă din „rasism”. În Statele Unite, un cetățean de culoare moare în custodia Poliției. E clar că motivul e din nou „rasismul”. Între timp, la New York, cinci polițiști albi sînt uciși în cinci luni, dar asta, evident, nu poate veni din „rasism”. În Israel, un polițist bruschează un soldat de culoare. Evident, din „rasism”.

Uite așa am aflat că am devenit „rasiști”. S-r părea că pe măsură ce trece timpul devenim mai rasiști. E limpede că dintotdeauna și pentru totdeauna vor exista prejudecăți și nedreptăți legate de persoane și grupuri de persoane. Dar obsesia rasială de astăzi nu face decît să înlocuiască o formă de bigotism cu alta.

Dacă am lăsa bun simțul să vorbească mai des, am înețlege că soluția e simplă: legea. Legea care stabilește și e, desigur, oarbă.

E limpede că ceva s-a schimbat și că s-a schimbat în rău. Omogenitatea electoratului s-a spart. Odinioară ea era dată de structura de clasă și geografică. Grupurile sociale cu venituri mici, legate de munca manuală, grupate în jumătatea de Nord care cuprinde Scoția și Nordul Angliei, votau laburiștii. Grupurile sociale cu venituri medii și mari, legate de inițiativa liberă și comerț, grupate în jumătatea de sud a țării, adică în Anglia centrală și de sud, votau conservatorii.

Londra era o excepție, pentru că în ciuda veniturilor mari, dădea voturi Laburiștilor, în special pe baza cartierelor mai sărace, dar mult mai populate. Votul din jumătatea de sud a țării și din Londra a rămas în mare parte același. Însă votul din jumătatea de nord a trecut în mîna naționaliștilor scoțieni. Asta n-ar fi în sine important. Însă naționaliștii scoțieni vor ruperea de Marea Britanie și au forțat un referendum pentru independență, pe care l-au pierdut la mare luptă anul trecut. Cu asta, noua realitate a Regatului în criză s-a impus. Naționaliștii scoțieni profită de o situație ciudată: ei sînt cei ce vor să rupă regatul, dar participă la alegeri în Regat, intră în Parlamentul britanic și decid și pentru englezi, în timp ce au propriul Parlament scoțian, în care englezii nu au nici un cuvînt de spus.

Se poate înțelege de aici că vechiul sistem politic britanic a fost rupt de apariția așa numitei politici a identității. Înainte, sistemul era bazat pe valori - de stînga sau de dreapta, capitaliste sau socialiste. Acum, valorile au fost înlocuite de identitate, de ceea ce simte alegătorul. Și alegătorul se simte orice și încă mai mult. Se simte localnic (scoțian, galez, englez) deși vorbește alături de toți ceilalți engleza. Conștiința națională, reînviată brusc după sute de ani, de regulă, o iluzie agitată de demagogi și folosită de toți cei ce vor să plătească polițe, să stingă frustrări sau să se simtă, în sfîrșit, ceva. Alții se simt autonomi și anti-sistem (stînd acasă, votînd partide de furioși sau votînd pentru copaci și drepturile animalelor). Aleșii se simt totuna cu părinții lor și votează împotriva pericolului de topire în Uniunea Europeană. La rîndul lor, partidele mari au încetat să mai lupte pentru valorile care le definesc.

Laburiștii și Conservatorii sînt greu de deosebit și se rezumă la o listă de danii, pomeni și scutiri pe care le răsucesc altfel cu fiecare nouă campanie electorală. Pe de o parte, convergența partidelor mari, pe de altă parte, fărîmițarea în electorate și partide cu agendă de nișă au venit de hac faimoasei clarități și stabilități britnaice.

Trăgînd linie, dispariția valorilor generale și a credinței în lucruri împărtășite de toată lumea a transformat politica britanică într-o ciocnire dezordonată de interese și obsesii de grup restrîns sau personale. Atomizarea și egoismul care au preluat controlul în viața publică au generat o realitate politică confuză, care alimentează neîncrederea în politicieni și întețește atitudinile anti-sistem. Cercul se închide și garantează o criză în regim permanent.