Traian Ungureanu

E limpede că ceva s-a schimbat și că s-a schimbat în rău. Omogenitatea electoratului s-a spart. Odinioară ea era dată de structura de clasă și geografică. Grupurile sociale cu venituri mici, legate de munca manuală, grupate în jumătatea de Nord care cuprinde Scoția și Nordul Angliei, votau laburiștii. Grupurile sociale cu venituri medii și mari, legate de inițiativa liberă și comerț, grupate în jumătatea de sud a țării, adică în Anglia centrală și de sud, votau conservatorii.

Londra era o excepție, pentru că în ciuda veniturilor mari, dădea voturi Laburiștilor, în special pe baza cartierelor mai sărace, dar mult mai populate. Votul din jumătatea de sud a țării și din Londra a rămas în mare parte același. Însă votul din jumătatea de nord a trecut în mîna naționaliștilor scoțieni. Asta n-ar fi în sine important. Însă naționaliștii scoțieni vor ruperea de Marea Britanie și au forțat un referendum pentru independență, pe care l-au pierdut la mare luptă anul trecut. Cu asta, noua realitate a Regatului în criză s-a impus. Naționaliștii scoțieni profită de o situație ciudată: ei sînt cei ce vor să rupă regatul, dar participă la alegeri în Regat, intră în Parlamentul britanic și decid și pentru englezi, în timp ce au propriul Parlament scoțian, în care englezii nu au nici un cuvînt de spus.

Se poate înțelege de aici că vechiul sistem politic britanic a fost rupt de apariția așa numitei politici a identității. Înainte, sistemul era bazat pe valori - de stînga sau de dreapta, capitaliste sau socialiste. Acum, valorile au fost înlocuite de identitate, de ceea ce simte alegătorul. Și alegătorul se simte orice și încă mai mult. Se simte localnic (scoțian, galez, englez) deși vorbește alături de toți ceilalți engleza. Conștiința națională, reînviată brusc după sute de ani, de regulă, o iluzie agitată de demagogi și folosită de toți cei ce vor să plătească polițe, să stingă frustrări sau să se simtă, în sfîrșit, ceva. Alții se simt autonomi și anti-sistem (stînd acasă, votînd partide de furioși sau votînd pentru copaci și drepturile animalelor). Aleșii se simt totuna cu părinții lor și votează împotriva pericolului de topire în Uniunea Europeană. La rîndul lor, partidele mari au încetat să mai lupte pentru valorile care le definesc.

Laburiștii și Conservatorii sînt greu de deosebit și se rezumă la o listă de danii, pomeni și scutiri pe care le răsucesc altfel cu fiecare nouă campanie electorală. Pe de o parte, convergența partidelor mari, pe de altă parte, fărîmițarea în electorate și partide cu agendă de nișă au venit de hac faimoasei clarități și stabilități britnaice.

Trăgînd linie, dispariția valorilor generale și a credinței în lucruri împărtășite de toată lumea a transformat politica britanică într-o ciocnire dezordonată de interese și obsesii de grup restrîns sau personale. Atomizarea și egoismul care au preluat controlul în viața publică au generat o realitate politică confuză, care alimentează neîncrederea în politicieni și întețește atitudinile anti-sistem. Cercul se închide și garantează o criză în regim permanent.

Nu contați pe alegerile de joi 7 mai pentru a vă confirma respectul pentru tradiția politică britanică. Toate indiciile spun că alegerile se vor solda cu o colecție de cioburi: fie cu un guvern minoritar, fie cu un guvern de coaliție. Asta înseamnă că nici un partid nu va obține majoritatea voturilor; și mai înseamnă că venerabilul trecut al politicii britanice e o aminitire.

În locul guvernelor puternice trimise la putere de alegători, care decideau fie pentru dreapta (conservatori), fie pentru stînga (laburiști), va apărea un guvern cu probleme mai mari decît propriile aptitudini. Adică un guvern care va fi dependent de alte partide și va trebui accepte idei și măsuri care nu sînt ale lui, ci vin de la partide și politicieni care nu guvernează. Asta va slăbi viitorul guvern și va aduce politica britanică mai aproape de complicațiile și compromisurile fără număr ale guvernării în stil continental-european.

Marea Britanie va fi, după alegerile din 7, cu un pas mai aproape de politica pe care o cunoaștem la Chișinău sau București. Cum s-a ajuns aici? Detaliile sînt destul de simple. Laburiștii și Conservatorii, cele două partide clasice care au guvernat cu rare excepții în ultimele două sute și ceva de ani, nu vor avea numărul suficient de voturi pentru a cîștiga cele 323 de locuri în Parlament care dau dreptul la guvernare.

Un număr mare de voturi și locuri în Parlament - mai mare decît oricînd altcîndva - vor fi cîștigate de partide mici, locale și antisistem. În primul rînd de SNP, Partidul Național Scoțian, care a reușit o ascensiune spectaculoasă și e pe punctul de a cîștiga toate locurile puse în joc în Scoția, acolo unde cîștigau deobicei laburiștii. SNP e un partid naționalist de extremă stînga care va mătura orice adversar în numele independenței scoțiene și împotriva dominației exercitată de la Londra. Liberal Democrații sînt tot un partid de stînga, votat de regulă de clasele prospere de mijloc, în numele unei politici luminate pro-emigrație, pro-educație și anti-capitaliste. Influența lor a scăzut după ce, între 2010 și 2015, au participat la guvernare și au încălcat toate promisiunile făcute în campanie.

UKIP, sau Partidul Independenței Regatului Unit, e un partid anti-sistem de dreapta, cu un mesaj predominant anti-imigrație și anti-Uniunea Euroepană. Cîștigul masiv obținut de UKIP la alegerile locale și europarlamentare pare să se fi blocat și partidul nu va obține cel mult unul sau două locuri în Parlament. Partidul Verde e o noutate care a început să adune voturi pe o platformă anti-industrială dar, dat fiind sistemul de vot britanic, în care cîștigătorul într-o circumscripție ia tot, va obține, poate, un loc în Parlament. Există, deasemenea un partid galez, Plaid Cymru, cu șanse mici de succes și mai multe partide nord-irlandeze, unele pro altele anti-britanice, care vor obține rezultatele obișnuite, adică o mînă de locuri în Parlament.

Ce s-a schimbat? S-a schimbat situația din Scoția. Naționaliștii scoțieni vor obține în jur de 50 de locuri în Parlament iar asta îi va face arbitrii situației. Nici un guvern nu va putea fi format fără sprijinul lor direct sau indirect. Conservatorii, ca reprezentanți ai Angliei tradiționale, sînt adversari declarați ai naționaliștilor scoțieni. Problema unui guvern format cu sprijinul lor nu se pune. Însă Conservatorii nu au unde găsi restul de voturi care să le asigure guvernarea.

Laburiștii, un partid de stînga clasic, sînt ideologic foarte aproape de SNP dar o coaliție e foarte puțin probabilă. Naționaliștii Scoțieni sînt un partid anti-britanic, un partid care urmărește ruperea Scoției de Marea Britanie și, din acest motiv, Laburiștii nu își pot permite să intre într-o coaliție formală cu ei. Imaginea Laburiștilor s-ar prăbuși, în cazul unei coaliții cu dușmanul integrității teritoriale britanice. Prin urmare, e de crezut că Laburiștii vor face în culise ce nu își pot pemite să facă în văzul lumii. Sau vor încerca. Cu alte cuvinte, Laburiștii vor forma un guvern minoritar, susținut din Parlament, la fiecare vot, de naționaliștii scoțieni. Un asemenea guvern e complicat, dar poate funcționa. Problema e că, în această situație, Laburiștii vor fi la mîna naționaliștilor scoțieni.

O coaliție formală ar fixa limite generale. Sprijnul cu amănuntul de la un vot la altul nu fixează nici o limită și, de fiecare dată, naționaliștii scoțieni își vor condiționa sprijinul de concesii majore. Ei vor dori să obțină mai mulți bani pentru Scoția, vor să pună capăt programului nuclear britanic și vor condiționa formarea bugetului și atîtea și atîtea alte măsuri care vor stîărni furie în Anglia. După ce au fost măturați din Scoția, Laburiștii vor risca să piardă orice credit și în Anglia. Așadar, laburiștii sînt prinși în clește: o coaliție formală nu e posibilă, o înțelegere de culise i-ar compromite pînă la urmă. Alternativa e refuzul de a asigura guvernarea. Și atunci, cine va guverna? Conservatorii nu vor avea suficiente voturi pentru a guverna singuri și nici suficienți aliați pentru a forma o coaliție. Ei ar putea încerca să conducă un guvern minoritar, dar vor fi și mai șatajabili decît Laburiștii. În consecință, alegerile din Marea Britanie riscă să complice în loc să lămurească problema guvernării.