Traian Ungureanu

Nu contați pe alegerile de joi 7 mai pentru a vă confirma respectul pentru tradiția politică britanică. Toate indiciile spun că alegerile se vor solda cu o colecție de cioburi: fie cu un guvern minoritar, fie cu un guvern de coaliție. Asta înseamnă că nici un partid nu va obține majoritatea voturilor; și mai înseamnă că venerabilul trecut al politicii britanice e o aminitire.

În locul guvernelor puternice trimise la putere de alegători, care decideau fie pentru dreapta (conservatori), fie pentru stînga (laburiști), va apărea un guvern cu probleme mai mari decît propriile aptitudini. Adică un guvern care va fi dependent de alte partide și va trebui accepte idei și măsuri care nu sînt ale lui, ci vin de la partide și politicieni care nu guvernează. Asta va slăbi viitorul guvern și va aduce politica britanică mai aproape de complicațiile și compromisurile fără număr ale guvernării în stil continental-european.

Marea Britanie va fi, după alegerile din 7, cu un pas mai aproape de politica pe care o cunoaștem la Chișinău sau București. Cum s-a ajuns aici? Detaliile sînt destul de simple. Laburiștii și Conservatorii, cele două partide clasice care au guvernat cu rare excepții în ultimele două sute și ceva de ani, nu vor avea numărul suficient de voturi pentru a cîștiga cele 323 de locuri în Parlament care dau dreptul la guvernare.

Un număr mare de voturi și locuri în Parlament - mai mare decît oricînd altcîndva - vor fi cîștigate de partide mici, locale și antisistem. În primul rînd de SNP, Partidul Național Scoțian, care a reușit o ascensiune spectaculoasă și e pe punctul de a cîștiga toate locurile puse în joc în Scoția, acolo unde cîștigau deobicei laburiștii. SNP e un partid naționalist de extremă stînga care va mătura orice adversar în numele independenței scoțiene și împotriva dominației exercitată de la Londra. Liberal Democrații sînt tot un partid de stînga, votat de regulă de clasele prospere de mijloc, în numele unei politici luminate pro-emigrație, pro-educație și anti-capitaliste. Influența lor a scăzut după ce, între 2010 și 2015, au participat la guvernare și au încălcat toate promisiunile făcute în campanie.

UKIP, sau Partidul Independenței Regatului Unit, e un partid anti-sistem de dreapta, cu un mesaj predominant anti-imigrație și anti-Uniunea Euroepană. Cîștigul masiv obținut de UKIP la alegerile locale și europarlamentare pare să se fi blocat și partidul nu va obține cel mult unul sau două locuri în Parlament. Partidul Verde e o noutate care a început să adune voturi pe o platformă anti-industrială dar, dat fiind sistemul de vot britanic, în care cîștigătorul într-o circumscripție ia tot, va obține, poate, un loc în Parlament. Există, deasemenea un partid galez, Plaid Cymru, cu șanse mici de succes și mai multe partide nord-irlandeze, unele pro altele anti-britanice, care vor obține rezultatele obișnuite, adică o mînă de locuri în Parlament.

Ce s-a schimbat? S-a schimbat situația din Scoția. Naționaliștii scoțieni vor obține în jur de 50 de locuri în Parlament iar asta îi va face arbitrii situației. Nici un guvern nu va putea fi format fără sprijinul lor direct sau indirect. Conservatorii, ca reprezentanți ai Angliei tradiționale, sînt adversari declarați ai naționaliștilor scoțieni. Problema unui guvern format cu sprijinul lor nu se pune. Însă Conservatorii nu au unde găsi restul de voturi care să le asigure guvernarea.

Laburiștii, un partid de stînga clasic, sînt ideologic foarte aproape de SNP dar o coaliție e foarte puțin probabilă. Naționaliștii Scoțieni sînt un partid anti-britanic, un partid care urmărește ruperea Scoției de Marea Britanie și, din acest motiv, Laburiștii nu își pot permite să intre într-o coaliție formală cu ei. Imaginea Laburiștilor s-ar prăbuși, în cazul unei coaliții cu dușmanul integrității teritoriale britanice. Prin urmare, e de crezut că Laburiștii vor face în culise ce nu își pot pemite să facă în văzul lumii. Sau vor încerca. Cu alte cuvinte, Laburiștii vor forma un guvern minoritar, susținut din Parlament, la fiecare vot, de naționaliștii scoțieni. Un asemenea guvern e complicat, dar poate funcționa. Problema e că, în această situație, Laburiștii vor fi la mîna naționaliștilor scoțieni.

O coaliție formală ar fixa limite generale. Sprijnul cu amănuntul de la un vot la altul nu fixează nici o limită și, de fiecare dată, naționaliștii scoțieni își vor condiționa sprijinul de concesii majore. Ei vor dori să obțină mai mulți bani pentru Scoția, vor să pună capăt programului nuclear britanic și vor condiționa formarea bugetului și atîtea și atîtea alte măsuri care vor stîărni furie în Anglia. După ce au fost măturați din Scoția, Laburiștii vor risca să piardă orice credit și în Anglia. Așadar, laburiștii sînt prinși în clește: o coaliție formală nu e posibilă, o înțelegere de culise i-ar compromite pînă la urmă. Alternativa e refuzul de a asigura guvernarea. Și atunci, cine va guverna? Conservatorii nu vor avea suficiente voturi pentru a guverna singuri și nici suficienți aliați pentru a forma o coaliție. Ei ar putea încerca să conducă un guvern minoritar, dar vor fi și mai șatajabili decît Laburiștii. În consecință, alegerile din Marea Britanie riscă să complice în loc să lămurească problema guvernării.

Statele care filtrează sau blochează accesul la Internet au înțeles, de pildă, că nu are sens să devină ele însele victime ale propriei ideologii și au adoptat entuziast internetul. China, Iran și Koreea de Nord, au pus rapid la lucru armate de hackeri și unități secrete de acțiune pe net atacă deseori cu mare succes rețele ale marilor instituții bancare și militare occidentale. Egipt și Iran stăpînesc tehnica de convocare și manipulare a mulțimilor pe twitter. O mare parte a protestelor cunoscute sub numele de „Primăvara arabă” au fost supravegheate și deturnate de rețele paralele de socializare controlate de unități secrete ale statului.

Mai simplu spus, Internetul nu e al cuiva anume și, prin urmare, poate fi pus la treabă de oricine: de oameni de treabă sau de servicii de opresiune care lucrează împotriva oamenilor de treabă, de copii sau de grupuri infernale care vînează copii. Din dilematica ambiguitate a internetului vin problemele create de extremism și de devianți. Marile rețele teroriste Al Qaida sau așa numitul Stat Islamic au demult pagini proprii și dezvoltă operațiuni complexe pe net. Schimbul de mesaje criptate și imaginile sinistre care caută să propage spaima și-au găsit mediul ideal pe net. La celălalt capăt, pornografia, pedofilia și violența de nișă înfloresc pe net. S-ar putea crede că administratorii de rețea pot bloca această piață oribilă dar contramăsurile sînt limitate tocmai de „adîncimea” internetului care permite o activitate obscură și incontrolabilă.

Într-un fel, tocmai această toleranță involuntară la delincvență explică mai bine prin ce e diferită lumea internetului de lumea tiparului. Paralela între cele două revoluții, net și tipar, e legitimă dar nu tocmai edificatoare. Tiparul e singurul exemplu de globalizare revoluționară cunoscut înainte de net. Însă tiparul a fost și este un mijloc de comunicare infinit mai lent și mai cenzurabil. Adevărat, cuvîntul tipărit nu a putut fi niciodată complet suprimat, dar internetul are o rapiditate și o plasticitate care pun mereu controlorii pe picior greșit sau îi surprind în întîrziere. Internetul e tiparul care își controlează autorii. Timpul dispare dintre obstacole, iar spațiul se reduce la o marcă de emisie.

Dincolo de ambiguitate, mediile de socializare și netul în general au luat cu ele lumea și o duc într-o zonă despre care știm puțin, dar suficient pentru a înțelege că presupune redefinirea identităților și, pînă la urmă, a vieții. Accesul a miliarde de oameni la net a provocat, într-o perioadă scurtă, ceva ce n-au reușit decît religiile: construcția unei realități alternative și credibile. Distanța între realitatea „obiectivă” și spațiul virtual s-a micșorat continuu și extrem de rapid. Comicăria care desemna și diferenția spațiul virtual desosebindu-l de realitate a dispărut aproape cu totul. Spațiul virutal e din ce în ce mai greu de deosebit de realitate și, neîndoios, va fi, curînd, o nouă realitate. Nu e vorba aici doar de lumea derutantă a jocurilor și reconstrucțiilor de imagine pe computer, ci de o viața degajată de noile uzanțe și convingeri ale utilizatorilor de medii de socializare.

Comunicarea pe Facebook, meniul zilnic de relaționare și capacitatea de a pune în mișare oglindirea video a realității au creeat propriul lor spațiu și îngăduie credința după care cineva poate locui în acest spațiu menținînd doar legături secundare și tot mai firave cu lumea obiectivă. Cu alte cuvinte, publicul rețelelor de socializare pleacă tot mai mult, cu sau fără știința lui, într-o lume pe care o poate creea și folosi foarte ușor. E exact ce permite unui public enorm să evite frustrările și contradicțiile realitatății naturale. „Vechea realitate” e enervantă și dificilă. „Noua realitate” are propriile reguli și ierarhii, propria etichetă și propriile interdicții, dar toate duc, în mod fundamental, spre o lume mult mai ușor de trăit. E diferența între pîrtie și urcuș. Diferența între satisfacția garantată și randamentul scăzut al vieții din afara net-ului. Și tiparul pemitea detașarea de obiectiv, dar trimitea într-o lume care nu se rupea niciodată de real și cerea facultăți critice mereu active. Virtualul e, dimpotrivă, domeniul unei gratificații complete și instantanee. Totul e posibil și nimic nu e refuzabil. Oricine poate „stăpîni” lumea, o poate modifica sau conserva după dorință.

Oricine e demiurg și are putere de viață și de moarte asupra vieții virtuale. Critica și opoziția sînt posibile dar nu hotărîtoare. În caz de eșec sau în fața opoziției, te poți muta o nișă mai încolo. Nimeni nu poate contrazice în mod convingător și definitiv viața cuiva în sînul vieții virtuale pe net. Rezultatul e un ocean infinit de posibilități care încetează să mai aibă greutate proprie. Cuvîntul și ideea își pierd definiția, înconjurate de cuvinte și idei nenumărate și egale. Libetatea pe net e, astfel, totală și lipsită de merit. E, mai curînd, o formă de satisfacție fără obligații.

Concertul de implicații psiho-mentale dezlănțuit de supremația rețelelor de socializare e mult mai vast. Ce contează e prefacerea uluitoare și rapidă, în zece ani, în primii zece ani de viață cu și pe net. În istoria universală, asta e echivalentul unei secunde. Umanitatea a clipit și, îndată, ce a redeschis ochii, s-a trezit pe altă lume.