Traian Ungureanu

Politica de absorbție protejată pe care Europa o dezvoltă acum e justificată de ideea după care orice persoană amenințată în afara Europei are dreptul de a căuta adăpost în Europa. Orice sugestie contrară e automat scoasă din joc sub acuzația de rasism sau lipsă de umanism.

Generalizarea politicii de absorbție nelimitată conține presupunerea după care, în genere, toată populația unui stat, regiuni sau poate chiar continent poate migra în Europa, dacă e lovită de război sau alte orori umane sau naturale. Distincția între refugiații politici și refugiații economici a căzut demult și, în condițiile războaielor din Orientul Mijlociu, e, oricum, greu de aplicat. Ce a rămas e o atitudine general umanitară care vede în orice persoană care e prigonită sau trăiește prost un refugiat cu drept de locuire în Europa. Evident în Europa de Vest, pentru că nici un refugiat nu va alege mult mai săraca Europă de Est.

În fond marea majoritate a refugiaților care vin pe Mediterana sînt refugiați economici a căror sărăcie a fost adîncită de corupția guvernelor locale sau de brutalitatea războaielor. Așa cum arată acum, mijloacele de întîmpinare practicate de autoritățile italiene și ideile ce au impus acest soi de măsuri sînt echivalentul unei invitații la migrare ilegală. Traficanții au primit, fără îndoială, mesajul și vor ridica la nivel industrial livrările de migranți.

Lucrurile nu mai pot continua așa, deși vor fi exact așa. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, dacă dorește cumva să își păstreze echilibrele și să evite mari tulburări interne, Europa trebuie să pună capăt actualei politici de primire fără limite. Și mai înseamnă că e prea tîrziu. O dată deschisă calea spre Europa, nimic nu mai poate astupa fisura. Din acest motiv e de crezut că lucrurile vor continua așa, cu consecnțe inevitabile și imprevizibile.

Singurul răspuns adecvat și eficient ar fi blocarea la sursă a migrației. S-a vorbit de un sistem de patrulare european în largul coastelor nord-africane. Sistemul a fost încercat, a funcționat și a fost abandonat sub presiuni financiare și morale. Cu alte cuvinte, fibra a cedat din nou.

Climatul moral care dă limitele chestiunii migrației e vizibil în Australia, unde guvernul a blocat intrarea migranților veniți pe mare. În consecință, Primul Ministru Abbot e ținta unei campanii feroce de defăimare. Există convingeri și acțiuni pe care Europa nu mai are curajul și puterea să le rostească sau înfăptuiască. Marea incapacitate defensivă europeană e mult mai mult decît o deficiență tehnică și mărturisește o dimensiune interioară.

Bugetele militare reduse sistematic, birocratizarea și sărăcirea forțelelor de poliție, pasivitatea în fața migrației organizate infracțional și supremația unei noi filozofii care exclude orice pericol și adună toate culpele, vorbesc despre o lume care nu mai vrea să se apere. O lume care nu mai ține la ea însăși pentru că nu mai are de ce să țină la ea însăși, după ce a eliminat sau declarat retrograde valorile clasice ale Europei. Umanitarismul și anti-rasismul sînt valori morale fundamentale. Transformarea lor în dogmă care preia locul politicii interne, externe și de apărare e o anomalie care poate slăbi decisiv lumea europeană.

Mediterana nu mai e marea care unește o civilizație. Pînă acum mai puțin o sută de ani, ecourile fostei lumi mediterneene, așa cum era ea comentată și reconstituită de istorici, erau încă vii. Astăzi, istoria luminoasă a Mediteranei zace spartă în amintiri inutilizabile. Mediterana zilelor noastre e un spațiu degradat. Ceva între deversor de mase umane și groapă comună inundată.

Deoparte și de alta, pe țărmurile Europei de Sud și pe coasta Africii de Nord, stau față în față două lumi contrare. Între ele, Mediterana s-a înclinat și lasă să alunece mase uriașe de emigranți. Rezervoarele fără sfîrșit ale Africii și Orientului Mijlociu varsă o masă umană nefericită și mizeră în pîntecul moale și prosper al Europei de Sud. Atracția magnetică a lumii occidentale e speculată feroce de rețele de traficanți care trimit, după noroc, spre moarte sau azil muțimi extrase din societăți care au căzut sau nici măcar nu s-au născut. Unii mor înecați undeva între Libia - numele vidului care era pînă acum cîțiva ani stat - și Italia - numele statului vătămat cu care începe paradisul occidental.

Cei mai mulți ajung pe prima bucată de pămînt italian ( Insula Lampedusa, acum scoasă din circuit de lagărele de refugiați) și intră în Europa. Cinci mii de emigranți purtați în derivă pe ambarcațiuni obosite au atinds Italia în doar trei zile. Aproape o mie s-au înecat într-un singur naufragiu. Administrația italiană e la un pas colaps și e de crezut că se va prăbuși curînd. Valul de emigranți e, dimpotrivă, în creștere și va deveni, odată cu lunile de vară, un continuum, o punte care mută crize de pe o parte pe cealaltă a Mediternaei. Toate nenorocirile combinate ale Africii sahariene, Maghrebului și Orientului Mijlociu stau la coadă pe malul Mediternaei și își trimit victimele, în Europa.

Pînă acum, Italia a absorbit și a trimis sau a lăsat să treacă mai departe sute de mii de oameni. Cu timpul traversările cu ilegali s-au transformat într-o bizară operațiune comună: traficanții trimit, italieni recepționează. Era firesc, pentru că anomaliile au devenit normă într-o lume europeană, care nu mai caută soluții, ci răspunsuri conforme. Sîntem azi în situația în care traficanții care fac averi instntanee și trimit la moarte mii de oameni sînt în legătură directă cu autorităile italiene și previn asupra următorului transport. Un telefon scurt anunță paza de coastă italiană că are în sarcină preluarea unui nou vas cu migranți care a plecat din Libia. În acest timp, instituțiile și guvernele europene adoptă o atitudine pre-comandată. Fiecare nouă tragedie în largul coastelor italiene e întîmpinată cu un nou apel care cere eforturi maxime pentru evitarea unor noi pierderi de vieți omenești.

Oficial, Europa a adoptat o poziție care e echivalentă cu acceptarea tacită a uriașului flux de migranți care vine pe Mediterana. Italienii funcționează ca serviciu de salvare, iar poziția politicienilor europeni împinge spre cooperarea implicită cu traficanții care trimit în Europa emigranți. Pare absurd, dar aici am ajuns pe firul unei politici care cunoaște doar considerente umanitare și refuză orice altă abordare.