Traian Ungureanu

E greu de crezut că au trecut doar zece ani de cînd lumea trăiește cu sau pe Youtube și Facebook. Datele spun, totuși, limpede că Facebook a fost lansat în feruarie 2004, iar Youtube un an mai tîrziu, în februarie 2005. În zece ani, lumea a ajuns la practica și la impresia care spun că Facebook și Youtube există demult, din timpuri care nu merită nici măcar sondate. Exagerările au devenit norma în aproape orice discuție despre așa numitele „medii de socializare”.

Un singur lucru nu poate fi exagerat îndeajuns: supremația totală a acestor medii care controlează timpul, dictează comportamentul, formează gîndirea și au deschis libertăți neîngrădite pentru un public global. Mai exact: pentru toată lumea.

Cifrele sînt șocante dar, într-un fel banale, pentru o lume care, educată zilnic de Facebook și Youtube, a pierdut aproape complet percepția limitelor și s-a obișnuit cu nelimitatul și instantaneul. Totuși cifrele spun o poveste uluitoare. Facebook e folosit de aproape două miliarde de oameni. S-a mai întîmplat vreodată ca o rețea să lege atîția oameni? Youtube primește în fiecare minut 300 de ore de înregistrări video. S-a mai pomenit vreodată o arhivă în care există miliarde de ore de înregistrări?

Dimensiunile mediilor de socializare au atins în zece ani un nivel care depășește tot ce era cunoscut și au făcut primul pas într-o direcție care ne scapă încă. Altfel spus, sîntem, încă, nepregătiți pentru consecințele unei mutații care a venit repede și a schimbat tot ce știam sau ne imaginam. Probabil puțini din cei ce folosesc mediile de socializare - așa cum folosești pixul sau chibriturile - înțeleg ce se întîmplă și la ce sînt parte. Dacă, un timp, la început, se părea că Facebook și Youtube sînt două inovații, două jucării simpatice și utile, acum simțim sau bănuim că ne aflăm în fața unei realități care înlocuiește toate vechile realități. Nu trebuie să fi un „fan” sau un utilizator nevrotic al mediilor de socializare pentru a înțelege că lumea nu mai e aceeași.

Facebook și Youtube, alături de nenumărate derivații similare, au sfîrșit prin a creea o nouă raportare la lume și un nou fel de a trăi aproape fiecare act uman, de la comunicare la sex și de la relații de grup la politică. Discuția despre noua realitate creată de mediile sociale abia a început și nu e de mirare că înaintează nesigur: bîjbîim încă și dezbaterea oscilează dramatic între elogiu febril și contestație neguroasă (asta, fără a spune un cuvînt despre 3D Printing - altă direcție care deschide un viitor insondabil).

Dintr-o parte, mediile de socializare par calea spre paradis. Din cealaltă, aceleași medii sociale sînt o formă ireversibilă de degradare a umanității. Însă, dincolo de partizani și inamici, problema are realitatea ei și asta nu mai poate fi contestat. Ne-am pomenit, cum s-ar spune, cu mediile de socializare la putere și ar fi o nebunie să credem că ne vom întoarce la vremea dinaintea „loviturii de stat”. Da, există zone de „libere de rețele sociale”, în care guvernele limitează sau interzic accesul la Facebook, Youtube și, în general, la Internet. Iranul, Koreea de Nord și China limitează mai mult sau mai puțin sever accesul la Internet și, în consecință, par să se sustragă noii realități. E o iluzie. Mari persecutoare de Internet, aceste state au înțeles rapid că pot folosi ele însele foarte eficient internetul ca armă de propagandă și atac. Această împrejurare aparent curioasă ține de un capitol esențial și insuficient înțreles: ambiguitatea internetului. Politic vorbind, Internetul nu e, așa cum tinde să creadă, în naivitatea lui, un public inocent, nici de dreapta, nici de stînga, nici democratic, nici autoritar. Singura și proasta democrație a Internetului vine din permisivitatea absolută: oricine, orice, oricum.

Politica de absorbție protejată pe care Europa o dezvoltă acum e justificată de ideea după care orice persoană amenințată în afara Europei are dreptul de a căuta adăpost în Europa. Orice sugestie contrară e automat scoasă din joc sub acuzația de rasism sau lipsă de umanism.

Generalizarea politicii de absorbție nelimitată conține presupunerea după care, în genere, toată populația unui stat, regiuni sau poate chiar continent poate migra în Europa, dacă e lovită de război sau alte orori umane sau naturale. Distincția între refugiații politici și refugiații economici a căzut demult și, în condițiile războaielor din Orientul Mijlociu, e, oricum, greu de aplicat. Ce a rămas e o atitudine general umanitară care vede în orice persoană care e prigonită sau trăiește prost un refugiat cu drept de locuire în Europa. Evident în Europa de Vest, pentru că nici un refugiat nu va alege mult mai săraca Europă de Est.

În fond marea majoritate a refugiaților care vin pe Mediterana sînt refugiați economici a căror sărăcie a fost adîncită de corupția guvernelor locale sau de brutalitatea războaielor. Așa cum arată acum, mijloacele de întîmpinare practicate de autoritățile italiene și ideile ce au impus acest soi de măsuri sînt echivalentul unei invitații la migrare ilegală. Traficanții au primit, fără îndoială, mesajul și vor ridica la nivel industrial livrările de migranți.

Lucrurile nu mai pot continua așa, deși vor fi exact așa. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, dacă dorește cumva să își păstreze echilibrele și să evite mari tulburări interne, Europa trebuie să pună capăt actualei politici de primire fără limite. Și mai înseamnă că e prea tîrziu. O dată deschisă calea spre Europa, nimic nu mai poate astupa fisura. Din acest motiv e de crezut că lucrurile vor continua așa, cu consecnțe inevitabile și imprevizibile.

Singurul răspuns adecvat și eficient ar fi blocarea la sursă a migrației. S-a vorbit de un sistem de patrulare european în largul coastelor nord-africane. Sistemul a fost încercat, a funcționat și a fost abandonat sub presiuni financiare și morale. Cu alte cuvinte, fibra a cedat din nou.

Climatul moral care dă limitele chestiunii migrației e vizibil în Australia, unde guvernul a blocat intrarea migranților veniți pe mare. În consecință, Primul Ministru Abbot e ținta unei campanii feroce de defăimare. Există convingeri și acțiuni pe care Europa nu mai are curajul și puterea să le rostească sau înfăptuiască. Marea incapacitate defensivă europeană e mult mai mult decît o deficiență tehnică și mărturisește o dimensiune interioară.

Bugetele militare reduse sistematic, birocratizarea și sărăcirea forțelelor de poliție, pasivitatea în fața migrației organizate infracțional și supremația unei noi filozofii care exclude orice pericol și adună toate culpele, vorbesc despre o lume care nu mai vrea să se apere. O lume care nu mai ține la ea însăși pentru că nu mai are de ce să țină la ea însăși, după ce a eliminat sau declarat retrograde valorile clasice ale Europei. Umanitarismul și anti-rasismul sînt valori morale fundamentale. Transformarea lor în dogmă care preia locul politicii interne, externe și de apărare e o anomalie care poate slăbi decisiv lumea europeană.