Traian Ungureanu

Ce îi face pe acești apucați să se bată cu istoria și să distrugă orbește orice înfățișare a trecutului? Pare greu de înțeles, dar boala nu e o noutate. E maladia unei idei care crede că trebuie să omoare orice altă idee pentru că e singura idee cu drept de viață. Fanaticii suniți ai Statului Islamic au ajuns la nevroza totală a febrei religioase care vrea să impuină adevărul suprem și să facă, apoi, ultimul pas, spre neant. Fanatici de acest fel au mai vizitat lumea. Culturi desprinse din creștinism, în frunte cu așa numita mișcare iconoclastă, au mai încercat să distrugă orice însemne ale istoriei și întruchipări ale sacrului. Dar mișcările lor au fost locale și scurte.

Distrugătorii de icoane și statui creștine au dispărut după ce au lăsat o urmă abia vizibilă în istorie. Ororile promovate, azi, de Statul Islamic au rădăcini mult mai adînci și țintesc scopuri vaste. Logica bolnavă a acestor credincioși se alimentează de la primele fapte ale Profetului și din anul 629, cînd Mecca a fost cucerită și patrimoniul premusulman distrus sistematic. Această filieră n-a murit niciodată. În secolul al XVIII-lea o nouă febră religioasă, generată de învățătura predicatorului Wahhab, a fost urmată de distrugerea în masă a monumetelor islmice din peninsula Arabă. Mult mai aproape de noi, aceeași pretenție demiurgică a izbucnit în actele de distrugere culturală îndrumate de Stalin și Mao. Apogeul a venit odată cu domnia khmer rouge și a lui Pol Pot în Cambodjia, unde un regim dictatorial fanatic a încercat pentru pirma oară să creeze fizic Anul Zero, adică o lume curățată de orice trecut, de orice cultură și de orice formă de memorie. Statul Islamic revine la această idee și caută întoarcerea prin violență totală spre anul de început, spre Anul Zero, spre timpurile Profetului. Pentru fanaticii Statului Islamic, istoria ce a urmat fondării Islamului e falsă, nulă și trebuie distrusă. Mai mult, violența care pulverizează vestigii sacre ale altor civilizații și actele căutate de violență oribilă împotriva necredincioșilor sînt menite să mărească tensiunea, să atragă într-un conflict total restul lumii și să se soldeze, după o bătălie fără seamăn, conform învățăturii Profetului, cu Apocalipsa. Ororile Statului Ilamic sînt parte a unei tradiții nihiliste islamice și, în genere, simptom al unei vechi pulsații umane spre absolut prin excludere și exterminare a alternativelor. Însă Satul Islamic nu e, pur și simplu, o bandă de fanatici care seamănă, gratuit, moarte și vid. Statul Islamic întreține, în același timp, propria parodie și caută să o comercializeze. E mai puțin știut, dar călăii civilizațiilor sînt destul de lucizi pentru a cruța, din interes, o parte din comorile care le cad sub mînă. Statui, obiecte străvechi de cult, basoreliefuri și icoane sînt sustrase și puse la vînzare pe piața neagră. Circuitul clandestin al obiectelor de artă furate a fost inundat de obiecte puse la vînzare, deobicei prin Turcia, de Statul Islamic. Vînzările aduc munți de bani care finanțează apoi organizația. Siniștrii adepți ai Anului Zero sînt și buni negustori. Puritatea ideoligică admite pauze, iar furia care năruie istoria e, adesea, teatru înregistrat spre folosul noilor recruți și înspăimîntarea publicului occidental. Cruzimea acestor fanatici nu exclude cinismul. Violența bestială e soră bună cu lăcomia, cu setea de putere și viciile cel mai impure. Ceata de aleși e o bandă de criminali care știe să se pună în valoare, mai ales că are în față un Occident ezitant și amnezic.

Adevărat, lumea e uluită și întristată de demolarea istoriei străvechi dar asta e, de multe ori, expresia unei îngrijorări de turist. În mod fundamental, prea puțină lume mai simte, în Europa și Statele Unite, că locuri ca Palmyra sînt „ale noastre”, că ne aparțin într-un mod profund și că sînt locul în care s-a născut tot ce avem mai bun azi. Puțină lume mai știe că Palmyra e, mult înaintea Americii, exemplul cel mai bun de „melting pot”. Spațiul în care tradiții, alfabete, religii, stiluri, limbi și tehnologii romane, parte, siriene, iudaice, arabe, grecești și creștine au conviețuit și s-au succedat fără încetare și fără negație. După 2000 de ani, Palmyra e în picioare tocmai pentru că în acest spațiu nu a existat excludere ci doar suprapunere. Și tot după 2000 de ani, în chiar clipa în care Palmyra ar putea fi anihilată de o nouă barbarie, lumea modernă e, prea des, rușinată să își revenidice propriul trecut. O ezitare la modă îi face pe mulți să se simtă străini de propria identitate. S-ar putea să fie prea mult. Palmyra și, în genere, vastul continent al memoriei noastre culturale, au prea mulți dușmani și prea puțini apărători.

Palmyra, splendoarea înconjurată de deșert, e de mai bine de 2000 de ani locul în care totul tace spre a face auzit cel mai adînc înțeles al umanității: memoria. Un oraș construit în deșert, stăpînit de seminții și imperii felurite, dar întotdeauna prosper, Palmyra a lăsat în urmă cele mai bogate, mai multe și mai bine păstrate vestigii de civilizație. Cine vrea să știe cum arăta un oraș și cum arăta viața trăită în el, în mia de ani scursă de o parte și de alta a nașterii lui Christos, le poate simți, azi, la Palmyra. Templele și amfiteatrele Palmyrei au văzut trecînd în pulbere imperii și războaie, popoare și religii, dar semnul care răzbate din aceste locuri răscolite de timp e cultura: nu există umanitate fără trecut. Și nu există trecut fără cultura în care se varsă dorința de a lăsa urme pentru cei ce vin și de a găsi un rost care desoebește viața de existența biologică. Locuri ca Palmyra, stinsă și strălucitoare în mijlocul deșertului sirian, Colosseum, marele templu al pasiunilor plebee din mijlocul Romei, sau micile biserici străvechi ale creștinismului timpuriu presărate din Irlanda și Italia pînă în Etiopia au rămas printre noi cruțate de timp și ne spun cine sîntem, de unde venim și ce nu trebuie să uităm. Între toate, orașele, templele și bisericile lumii romano-creștine, prinse peste veacuri în lumea islamică a Africii de Nord și a Orientului Mijlociu, vorbesc aparte despre vechimea și măreția memoriei. Din Libia și Maroc pînă la porțile Indiei, ziduri și statui, vase și unelte, icoane și coloane de templu spun că acest spațiu uriaș a fost locul de întîlnire și împlinire al tuturor civilizațiilor acelor timpuri.

Iar între ele, Palmyra, orașul-regat înflorit în apropierea unei oaze, pe drumul de la Damasc spre Eufrat, e urma cea mai cuprinzătoare a miracolului care lega lumi și tradiții. Palmyra a devenit, cu timpul, un loc pustiu, înțesat de coloane, străzi, amfiteatre și temple. Apoi, un miraj descoperit sau redescoperit, în secolul al XVIII-lea de călători străini și, în cele din urmă, o comoară îngrijită de arheologi, istorici, guverne și mari organizații internaționale. Curînd, toate ar putea dispărea în colb, sun barosul și dinamita unei noi barbarii. Nimeni nu știe dacă mîine sau săptămîna viitoare, Palmyra va mai fi în picioare. Unul din nesfărșitele războaie ale Orientului Mijlociu a născut o formă supremă de barbarie: IS sau așa zisul Stat Islamic, o armată fanatică de musulmani care țintește spre Anul Zero și distruge orice fărîmă de memorie, în spațiul pe care îl controlează acum, din vestul Iraq-ului pînă în inima Siriei. IS e la mai puțin de doi kilometri de ruinele Palmirei și nu e greu de imaginat ce se va întîmpla dacă bandele posedate ale Statului Islamic vor intra în Palmyra. Totul va fi doborît, distrus, amestecat cu praful și aruncat în afara istoriei. Armata nimicitorilor de istorie a distrus deja minunile de la Nimrud, orașul pre-biblic al regilor asirieni. Și comorile babiloniene adunate în muzeul din Mosul. Și tot ce ne mai aduce aminte de parți, la Hartra, orașul ras cu buldozerul de nebuni cu fața acoperită și drapelele negre al Statului Islamic. Și marea biserică armenească a comunității armene din Siria. Și moscheele fondatorilor șiiți ai Islamului, din Iraqul de Nord. Palmyra e la un pas de dispariție.

După mii de ani de istorie, un val nemaivăzut de barbarie amenință să distrugă tot ce are civilizația mai vechi și mai prețios, sub ochii unei luni îngrozite. Dispariția Palmyrei și, înaintea ei, dispariția marilor tezaure creștine și orientale din Iraq și Siria, par să aibă ceva inevitabil. Nimeni și nimic nu pot împiedica aceste orori pe care lumea nu le mai poate concepe, dar trebuie să le urmărească, reluate pe net, cu ajutorul celei mai înalte tehnologii, de apostolii barbariei absolute.

Un comunicat emis de muzeul Louvre și un altul emis de British Museum, un protest UNESCO și cîteva interviuri și articole semnate de istorici de mare faimă nu sînt de ajuns. Resemnarea și stupefacția domnesc. În fond, nimeni n-a bănuit că așa ceva se poate și toată lumea a fost surprinsă de logica elementară a noilor barbari. Logica absurdă, dar riguros exactă după care nu numai oricine dar și orice poate deveni ostatec. Un oraș fără locuitori e, de fapt, ostatecul ideal. Statul Islamic știe că nimeni nu va apăra morminte și statui și, în consecință, știe că poate lua prizonier și anihila un oraș. E un act de lașitate supremă din partea unei armate care se place recunoscută pentru acte de bravură neasemuită. Lupta cu orașe fără apărare și statui încremenite nu are nimic brav și e, de la un cap la altul, un act de lașitate obscenă.