Traian Ungureanu

Alegerile din Marea Britanie au fost urmate de o concluzie cam rapidă și, în cele din urmă, falsă: victoria Conservatorilor pune Europa în șah și Marea Britanie pe pilot automat cu direcția cît mai departe de UE. La Bruxelles, victoria Conservatorilor a fost înțeleasă ca victorie a euroscepticilor și preambul la desprinderea de UE. Concluzia e corectă, cu mica observația că e corectă doar față de prejudecăți și modestă ca înțelegere politică. Paradoxal, pericolul unei extrageri britanice din UE ar fi existat mai ales în condițiile în care Laburiștii ar fi cîștigat și ar fi guvernat susținuți de naționaliștii scoțieni. Asta ar fi radicalizat atît Partidul Conservator cît și electoratul englez. Răfuiala cu Scoția și cu UE ar fi ocupat centrul și ar fi devenit inevitabilă. Dimpotrivă, victoria Conservatorilor calmează partidul și trimite la lucruri mai liniștite electoratul. David Cameron a promis un referendum pînă în 2017, dar nu s-a pronunțat niciodată pentru ieșirea din Europa, ci a promis că va obține concesii care vor face UE respirabilă pentru Marea Britanie. Sondajele, dacă se mai poate crede în așa ceva după alegerile din 7 mai, spun că britanicii sînt fifty-fifty pe tema Europei. Timpul lucrează în favoarea unei Marii Britanii membră UE și în defavoarea iritării față de limitarea suveranității naționale. Britanicii nu vor accepta niciodată să devină un membru conform al UE și Europa va trebui să învețe să fie flexibilă în fața unui stat care a înființat democrația și a apărat-o în momente de pericol terminal. Însă, aceași națiune britanică pragmatică și critică știe să accepte faptele. Iar faptele spun că piața europeană e profitabilă pentru Marea Britanie. Tot faptele spun că, în vremurile haotice împinse de la spate de Vladimir Putin și anarhia din Orientul Mijlociu, Marea Britanie e mai bine înăuntru și mai rău în afara UE. Reinvestit, Primul Ministru David Cameron va ști să navigheze și va putea obține, probabil, concesii de fațadă pe care le va vinde acasă ca declarație de semi-independență. Chestiunea europeană va mai face pagini de presă, dar a pierdut din încărcătură și e rezolvabilă.

În schimb, reforma constituțională britanică e pe rol. În primul discurs după realegere, David Cameron a țintit precis, promițînd noi drepturi scoțienilor. Mutarea ține cont de realitatea politică a unei Scoții dominate de naționaliști și începe, totdată, să macine piedestalul pe care tronează aceiași scoțieni. Pe de altă parte, s-ar putea ca venerabilul sistem de vot britanic (faimosul first past the post) să fie victima legală a acestor alegeri. O situație în care naționalitii scoțieni cîștigă sub 5% din voturi și obțin 56 de mandate, iar naționaliștii englezi (UKIP) cîștigă 13% din voturi și obțin un mandat spune că sistemul e defect și trebuie reparat.

În sfîrșit, mesajul către exterior e completat de cîteva detalii simple. Trei lideri de partid au demisionat în primele 60 de minute de la anunțarea rezultatului care le-a adus înfrîngerea.

Toată lumea - cu formidabila excepție a alegătorilor - s-a înșelat. Alegerile pentru Parlamentul britanic nu s-au încheiat cu o confuzie multiplă ci au impus o clarificare tranșantă. Alegătorii au refuzat guvernul de coaliție sau guvernul minoritar pe care îl prevedeau sondajele și au adus la putere un guvern conservator majoritar. Rezultatul a explodat în fața opiniei curente și multă lume s-a grăbit să conchidă că votul britanic a fost o surpriză. N-a fost cazul. În fond, alegerile din Marea Britanie au fost răspunsul ferm al unei națiuni care își amintește încă foarte bine propria istorie și nu acceptă să fie dezonorată de combinații care îi încalcă valorile.

Așadar, ce au respins alegătorii? În plan politic, perspectiva unui guvern condus de Laburiști și controlat de SNP, Partidul Național Scoțian - mica fiară anti-britanică socialistă generată în ultimii ani de patima demagogică a indpendenței. În plan istoric și moral, alegătorii au intervenit pentru a-și apăra valorile și onoarea. Căci, apropierea Laburiști-SNP n-ar fi produs doar un guvern ci și o anomalie umilitoare. Britanicii s-ar fi trezit conduși de o trupă zgomotoasă de naționaliști scoțieni care, ca bun partid de șantaj, ar fi ajuns să taie și să spînzure la Londra, după ce primiseră, tot de la Londra, dreptul de a se guverna la ei acasă.

Pe 7 mai, alegătorii au făcut pasul în față pentru a desfința punctul în care combinațiile politice ar fi venit de hac celei mai elementare noțiuni de fair play. Puneți-i pe englezi cu spatele la zid, amenințați-le pudicitatea, măscăriți-le noțiunea de fair-play și va trebui să faceți față unei națiuni care trece de la discreție la pumnul între ochi. Britanicii au stabilit că există o limită și, în acest punct, datorează scuze francezilor care au arătat că știu de ce se feresc hotărînd, de la început, că nu vor să audă de autonomii locale.

Celălalt presupus mobil al alegătorilor care au dat o majoritate neașteptată Conservatorilor a fost economia, Mai bine zis, spaima de binecunoscuta competență a stîngii în materie de anihilat visterii și îndaorat generații. Laburiștii veneau după o ispravă de pomină care adusese Marea Britanie la un pas de faliment, în 2010. Diferența între laburiști ca partid al cheltuielilor în căutare de dependenți și Conservatori ca partid al chibzuielii pro-capitaiste, e clară în electoratul britanic și a jucat, fără îndoială, un rol în alegeri. Dar latura economică nu trebuie exagerată. Britanicii sînt obișnuiți să ia viața în piept, șomajul acasă și scumpetea în frigider. Marea Britanie a trecut prin revoluții economice halucinante, de la socialismul cu care Laburiștii au pregătit drumul spre lumea a treia în anii `70, la privatizarea în masă de la mijlocul anilor `80. Teama de laburismului economic al impozitelor mari și al justiției de clasă a fost prezentă, dar n-a scandalizat. Tresărirea și reacția au venit din insulta care urma să folosească politica pentru a degrada valorile clasice. Independența scoțiană a pierdut orice pretenție de demnitate lucrînd la cariere politice și spre cimentarea unei clase în căutare de putere. Mai ales cînd e vorba de naționalism, martirii și șmecherii trebuie deosebiți la timp. În Scoția, operația n-a pornit niciodată. După alegerile din 7 mai, se poate înțelege că patriotismul englez e cea mai sofisticată virtute publică din cîte se cunosc. Reținuți de oroarea în fața cuvintelor mari, a steagurilor pictate pe pereți și a exhibiționismului liric, englezii sînt patrioți cu greu și numai cînd au de apărat ceva existențial: fie dreptul la grădină sau la omleta cu ciuperci în ulei, fie aranjamente constituționale stabilite acum 300 de ani. E cazul Actului de Uniune cu Scoția (1707).