Traian Ungureanu

Două trăsături au dominat de la bun început datele legate de prăbușirea avionului companiei Germanwings în Alpii francezi: caracterul complet occidental al tragediei și misterul, nu mai puțin complet, al cauzelor. Misterul a fost dezlegat neașteptat de repede, în mai puțin de 48 de ore. Înregistrările din așa numita cutie neagră au pus anchetatorii în fața unei scenete sinistre și cum nu se poate mai limpezi. Comandantul avionului a fost blocat în afara cabinei și copilotul a trecut imediat la manevrele tehnice care au forțat prăbușirea avionului. Semnătura autorului era clară.

150 de oameni au murit pentru că așa a dorit cel ce avea puteri totale asupra lor. Uităm, dar într-un avion modern sute de pasageri devin din clipa desprinderii de la sol total dependenți de cei ce conduc avionul. Nu e tocmai greșit să compari pasagerii unui avion în zbor cu ostatecii sechestrați sub amenințare de un grup de răpitori. Cu diferența că, în cazul pasagerilor așezați într-un avion, toată lumea pornește de la ipoteza bunei credințe: piloții vor duce avionul la destinație, nu vor altceva, și nu se vor trandforma în altcineva. Exact această premiză s-a prăbușit odată cu avionul german. Încă o limită a îndelung verificată a dispărut dechizînd un orizont insuportabil.

Psihologia cotidiană a lumii în care trăim s-a impregnat, după cazul Germanwings, cu o teroare în plus. Mai insidioasă și mai răscolitoare decît teroarea clasică și brută, noua angoasă occidentală se hrănește din imprevizil, din nesiguranța aleatorie a persoanei umane. E sentimentul care șoptește unei conștiințe deja timorate: oriunde, oricînd, oricum! Imediat după ce împrejurările care au permis unei persoane deranjate să distrugă un avion cu 150 de pasageri la bord au devenit cunoscute, companiile aeriene au reacționat. Prima lor măsură defensivă în fața noii situații a fost să interzică prezența unei singure persoane în cabina de pilotaj. E intersant și neliniștitor de observat că, în acest fel, și compnaiile aeriene s-au recunoscut silite să pună la îndoială siguranța pesoanei umane pe care se bazează sau se baza pînă de curînd industria aviatică. Unele companii au decis că în cabină nu pot fi niciodată mai puțin de două persoane, altele au luat în considerare introducerea pilotajului robotic, non-uman. În ambele cazuri, avem de-a face cu recunoașterea noii fragilități a persoanei umane care urmează să fie suplimentată sau, pur și simplu, eliminată.

Problema a fost bine definită de un comentator care a remarcat recent că „o bombă în creierul pilotului e mult mai greu de depistat decît o bombă purtată de un terorist”. Primul care trebuie să o fi simțit a fost comandantul blocat în afara cabinei de pilotaj, pentru un timp singura persoană care a înțeles, cu disperare neputincioasă, ce se întîmplă cu adevărat cu avionul și cu lumea în care trăim. Ceva misterios a declanșat furia rece și ucigașă a celui ce a decis că trebuie să ia cu el, în neființă, oameni nevinovați sau, poate, vinovați, în fața lui, după argumentele de nepătruns ale nebuniei. Numai că misterioasa izbucnire care a umplut văile Alpilor de resturi umane nu mai e chiar o raritate în lumea în care trăim. Descărcările mentale imprevizibile și violente se repetă în diverse forme și după diverse scenarii de la un cap la altul al lumii occidentale. Senzația după care „lumea a luat-o razna” nu mai e chiar o vorbă în vînt.

Richard al III-lea nu e un personaj istoric oarecare. Descoperirea care l-a readus în prezent e un fapt uluitor, potrivit cu un rege înconjurat de fapte și legende uluitoare. Reputația sinistră stabilită de piesele lui Shakespeare a dat un relief extraordinar figurii istorice. Dincolo de profilul uman, Richard al III-lea a fost ultimul rege englez care a murit pe cîmpul de luptă.

Moartea lui Richard al III-lea în bătălia de la Bosworth a schimbat istoria Anglirei, după ce a pus capăt unei dinastii și a adus pe tron o alta. Richard al III-lea a fost ultimul rege al dinastiei Plantagenet, iar învingătorul lui, Henric al VII-lea, a devenit primul cap încoronat al dinastiei Tudor. Ucis cu ferocitate medievală, Richard al III-lea a fost, la rîndul lui un personaj tipic medieval. Înconjurat de intrigi, comploturi, rivalități, sînge și răzbunări. Richard al III-lea fost parte a interminabilului măcel care a reglat succesiunea la tron și relațiile de putere în epoca lui. Regele a dat ordine de execuție care i-au costat capul pe doi din nepoții lui, copii abia trecuți de 10 ani. Securea călăului a scos din joc și aliați care știau prea mult și rivali în ascensiune. Aici, în această baie de sînge, ambiții și logică necruțătoare, a fost găsit regele Richard al III-lea de geniul lui Shakespeare. După mai bine de 500 de ani, protretul încheiat de Shakespeare a fost readus în discuție, odată cu descoperirea osemintelor de la Leicester.

Scheletul dezgropat de arheologi purta urme care arătau evident că bărbatul ucis a fost îngropat legat de mîini, o formă de umilire și degradare aplicată de un dușman nemilos și nelegiuit, adică exact ce spun cronicile demult uitate ale vremii. Imaginea proiectată de Shakespeare a fost atît de puternică și credibilă artistic încît realitatea a devenit neverosimilă, iar reprezentarea artistică a amuțit orice altă variantă.

Cronicile, aduse abia acum în discuție de istorici încurajați de descoperirea de la Leicester, vorbesc de un Richard al III-lea mult mai uman decît imaginea monstrului adus printre noi de teatrul lui Shakespeare; un rege care a încurajat reformele judiciare, a sprijinit accesul la justiție al celor lipsiți de bani pentru cheltuieli judiciare, a prețuit cartea și a promovat propagarea limbii engleze în situații și documente oficiale.

După 530 de ani, episodul extraordinar de la Leicester a răscolit spre luare aminte raporturile între istorie, memorie și creație. Se vede acum ceva mai deslușit, rolul pe care propaganda politică în favoarea dinastiei la putere l-a jucat în creația lui Shakespeare. Geniul netăgăduit al lui Shakespeare a fost purtat de un om în carne și oase, un om al vremurilor lui care a vrut poate să își dovedească fidelitatea față de stăpînii zilei și ostilitatea față de orînduirea înlăturată de aceștia.

Adevărul istoric e rareori singur și umblă, încă mai rar, slobod prin lume. Legende, interpretări artistice de mare calibru sau interpretări de presă mai puțin meritoase, se alătură adevărului pe care îl schimbă pînă cînd produc o nouă versiune, niciodată total străină dar, în mod sigur, mult diferită de ce a fost odată faptul istoric gol. Ce s-a întîmplat la Leicester deschide un capitol tulburător. Mijloace de detecție și investigație neverosimile pînă de curînd recuperează trecutul efectiv îngropat sub noi și îl reînvie aducîndu-l în dezbaterea redeschisă.

Pentru cei din afară, de pildă pentru toți cei ce au văzut duminica trecută la Leicester, sicriul cu rămășițele lui Richard al III-lea, legătura cu istoria ia o formă necunoscută și amețitoare. Ce a fost și a dispărut se întoarce într-un prezent de neprevăzut chiar acum 20-30 de ani. Un prezent care se extinde spre viitor și, în același timp spre un trecut pe care îl recuperează fizic. Istoria timpurilor demult duse e, deodată, un episod în curs de elucidare sub ochii noștrii. Linia care ne desparte de ce nu mai e se subțiază. Un continuum care comasează trecutul și prezentul s-a pus în mișcare și ar putea deveni într-un viitor apropiat noua dimenisune temporală a lumii. Amețitor. Și, deocamdată, greu de pătruns.