Traian Ungureanu

A trecut un an de la tragedia MH370. Doar inițialele, pentru că nimic altceva nu poate fi scris și spus cu siguranță în marginea acestei nenorociri. Un avion de linie malaezian, cu indicativul MH370, a dispărut fără urmă, cu peste 200 de oameni la bord. Nimeni nu știe mai mult.

Unii cred că au aflat un lucru sau altul, dar nimic nu a putut fi demonstrat. Dovezile lipsesc pentru că lipsește victima însăși. Avionul nu a mai fost găsit. Căutările continuă pe o suprafață de 60000 km pătrați în Oceanul Indian, dar asta nu aduce speranțe, după un an în care toate mijloacele de detactare au eșuat. Pînă și teoriile conspirative care apar, de regulă, în jurul tragediilor majore, au obosit. După ce a fost dat ca sigur în Kazachstan, în insula Diego Garcia sau pe planeta Marte, misterul a fost lăsat baltă.

Dispariția e atît de covîrșitoare și necunoscutul atît de nepătruns încît pînă și fantezia cea mai frenetică pare să se fi resemnat. Rudele și cunoscuții persoanelor aflate la bordul avioanuului dispărut trec, între timp, printru-un proces emoțional bizar, dacă nu pervers. Lipsa indiciilor și neputința căutătorilor au împins multe din rudele dispăruților să se agațe de credința că avionul e undeva și că toți cei de la bord sînt în viață. Rudele și apropiații au făcut, astfel, pasul care le cere să spere că dispăruții vor reveni sau că, măcar atît, nu vor fi găsiți vreodată. Se spune că speranța nu moare niciodată. În acest caz, speranța va rămîne în viață cu condiția ca nimeni să nu afle nimic de acum înainte.

Asemenea preschimbări emoționale ale persoanei, care se apără fugind în speranța, care speră să nu afle sînt un act psiho/moral cunoscut și foarte uman. Pe la începutul anilor '70, am întîlnit mame ale căror fii fuseseră dați dispăruți pe front, cu 30 de ani sau mai mult în urmă. Atîta vreme cît nici o davadă nu putea demonstra că dispărutul a pierit, mamele pe care le-am întîlnit puteau crede că fii lor sînt în viață. Mai mult, toate construiseră povești amănunțite despre fiii lor, care erau foarte posibil strămutați în altă lume, adică în America, unde întemeiaseră, cu siguranță o familie și trăiau așa cum trăiesc toți oamenii. De ce nu încercau acești oameni între timp mutați în America să ia legătura cu părinții de acasă sau să dea, în vreun fel oarecare, semnul că sînt în viață? Asta nu mai era treaba mamelor care credeau în povești născocite tocmai pentru a le apăra de adevăr - un adevăr extrem de plauzibil, dar nedemonstrat și, foarte probabil, nedemosntrabil.

Reflexele tragediei care refuză să-și dezvăluie conținutul sînt mai largi și mai înșelătoare decît durerea pură provocată de pierderi vizibile în toate detaliile. Un amestec de speranță și minicună înlocuiește și îndulcește, adesea pe viață, sufletul celor atinși. Minciuna e, în acest caz, o formă sufletească nobilă, iar adevărul pierde din valoarea absolută pe care o are, de pildă, în justiție. Putem înțelege, de altfel, în ce fel lipsa adevărului și a certitudinii totale joacă un rol diferit, dar la fel de însemnat în justiție. Cu siguranță, toată lumea cunoaște sau își aduce aminte de cazuri în care vinovăția acuzatului era certă, dar instanța a refuzat să dea un verdict de vinovăție în absența dovezilor decisive, a adevărului ultim. La fel, rudele dispăruților de pe MH370 refuză să rostească verdictul și îl amînă în așteptarea dovezilor supreme. Pe care, spre deosebire de justiție, speră să nu le primească vreodată.

Înainte de Nemțov, au fost și au murit alții. În 2004, Paul Hlebnikov, jurnalist de investigație la ediția rusă a revistei Forbes a fost împușcat în stradă. Vinovații nu au fost găsiți. În 2006, Ana Politkovskaia, o faimoasă ziaristă de investigație, a fost împușcată în blocul în care locuia. Șase persoane au fost condamnate. Motivația crimei nu a fost stabilită. În 2009, Natalia Estemirova, activistă pentru drepturile omului, a fost împușcată și aruncată într-un șanț, lîngă Groznîi, în Cecenia. Nimeni nu a fost adus în fața justiției. În același an, Anastasia Baburova, ziaristă, și Stanislav Markelov, activist pentru drepturile omului, au fost împușcați la Moscova, în apropierea Kremlinului. Doi neonaziști au fost condamnați, fără stabilirea motivației crimei. Tot în 2009, Sergei Magnițki, expert financiar al unei companii canadiene din Moscova, a fost arestat după ce a dat în vileag o enormă schemă de fraudare în valoare de 200 milioane de dolari, la Ministerul de Interne. Magnițki, a murit în detenție, după ce a fost bătut. După patru ani, justiția a găsit că Ministerul de Interne nu poartă nici o vină. În schimb, instanța l-a condamnat post-mortem pe Magnițki pentru evaziune fiscală.

În toate aceste cazuri, victimele sînt - dacă se poate spune așa ceva - vedetele listei. Bine cunoscuți în afara Rusiei, toți acești oameni au fost figuri publice de mare vizibilitate. Evident, asasinarea lor a fost urmată de reacții internaționale la vîrf care au menținut în atenția publicului cazurile lor. Însă, marea majorittate a jurnaliștilor, militanților pentru drepturile omului și politicienilor asasinați în Rusia lui Vladimir Putin nu sînt nici vedete și nici măcar figuri de notorietate locală. De cele mai multe ori, e vorba de oameni de rind care s-au angajat în acțiuni civice sau au făcut cu îndărătnicie presă adevărată de investigație. Estimări incomplete, dar fidele pun cifra jurnaliștilor uciși (lăsînd deoparte militanții și politicienii de opoziție) la un nivel uluitor. Mai mult de 130 de jurnaliști au fost asasinați în anii de dominație politică ai lui Vladimir Putin. Cei mai mulți sînt uitați sau n-au fost niciodată prea cunoscuți și au murit măcelăriți prin cotloane mizere în orașe prăfuite din provincii obscure.

Cifra și răspîndirea uluitoare a asasinatelor spun că Rusia e un stat eșuat și împarte această trărătură cu Mexic sau Pakistan. Nu e prea mult spus? Nu. Din simplul motiv că nimeni și nimic, nici liderii și nici instituțiile statului rus presupus democratic, nu au reușit să pună capăt acestei realități oribile. În fond, ce ni se cere să credem e că statul rus e îndeajuns de puternic pentru a invada Ucraina și pentru a ține în șah toate statele din vecinătate, dar prea slab pentru a face ordine în interior și pentru a stîrpi bandele care ucid în stradă. În mod indirect, autoritățile ruse acreditează mesajul după care asasinatul politic e normal în Rusia, așa cum e normală și de neschimbat clima. Asta e: la noi, sînt -30° iarna! Asta e: la noi, jurnaliștii și politicienii sînt împușcați din cînd în cînd!

Cei ce au fost sînt și vor mai fi uciși în Rusia pentru că nu acceptă sistemul nu sînt niște oameni plăcuți, simpatici sau rezonabili. Nemțov, Politkovskaia și alții ca ei au fost genul de „apucați” sau „nesuferiți”, oameni captivați total de o linie și de o cauză. Nu e nimic anormal aici. Într-o țară ca Rusia, cei ce se împotrivesc nu pot fi decît radicali exasperați, siliți să se bată singuri, să rabde și să insiste pînă la capăt. Prinși între un stat tiranic și o societate inertă, acești oameni par imposibili. Asta face din ei victime pentru a doua oară. Absența unei clase mijloc și a unei prese în adevăratul sens al cuvîntului, lasă loc numai gesturilor și curajului individual care vor fi, în consecință, stridente. E nedrept. Căci marele scandal nu e îndărătnicia acestor oameni, ci golul din societate și cruzimea primitivă a stăpînirii de stat. Rusia e acolo unde o știm: în strînsoarea unui aranjament primitv care a fost drapat, mai nou, în carton democratic. Dacă poate sluji la ceva, sacrificiul acestor oameni ar trebui să pună capăt iluziei după care Rusia a făcut pași înainte, a progresat și va mai progresa cu condiția să fie frumos tratată. Lumea occidentală nu s-a rupt încă de această iluzie comodă.