Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Ceva e nefiresc în comportamentul liderilor vest-europeni față de Rusia și față de asaltul rusesc asupra Ucrainei. Un soi de stînjeneală, amestecată cu nepricepere și lipsă de autoritate fac din întîlnirile față în față ale occidentalilor cu Vladimir Putin ocazii pline de neînțelegeri.

Ceea ce e cu atît mai strident cu cît Vladimir Putin și statul condus de Putin manifestă o dezinvoltură fără cusur. Rușii n-au nici o problemă să facă absolut ce vor, să mintă, să bruscheze, să ucidă sau să acuze Occidentul de toate crimele comise de mercenari ruși. De fiecare dată, partea occidentală lasă nespuse lucrurile grave și înfășoară cel mai mică reproș concret în nenumărate precauții, paranteze și justificări. Oricum, cînd Occidentul decide să răspundă cu sancțiuni, hotărîrea e automat urmată de promisiunea că pedeapsa va fi ridicată, într-o clipă, după cel mai mic semn de îmbunare rusească.

De unde încurcătura care pare să copleșească un diplomat sau occidental, îndată ce trebuie să spună lucrurilor pe nume în prezența sau chiar în absența oficialilor ruși? Explicația cere multe precizări istorice, dar nu e chiar atît de complicată.

E bine de pornit de la bazele morale ale relației cu Rusia și nu de la complicațiile de culise de care se ocupă de cele mai multe ori corespondenții de presă. Psihologia și morala decid, adesea, peste capul guvernelor. Trebuie spus de la bun început că întîlnirile cu Rusia nu seamănă cu alte întîlniri politice. Rusia nu apare la masa de negocieri ca orice alt stat bun sau rău, amic sau inamic. La fiecare întîlnire majoră liderii ruși apar în fața occidentalilor flancați de o contradicție care îi pune în mare dificultate pe interlocutorii occidentali. E vorba de o problemă de statut și identitate. Cine sînt, de fapt, reprezentanții statului rus? Nu e deloc ușor de spus. Una e varianta oficială și alta realitatea din spatele numelor, drapelelor și funcțiilor.

Oficial, e vorba de liderii politici ai statului rus democratic și post-sovietic. Mai departe, lucrurile se complică. Aceiași oameni care dețin funcții oficiale într-un stat organizat după model democratic, sînt și invadatori, propagandiști și șantajiști de stil sovietic. Ei preamăresc trecutul sovietic și tot ei au convins populația rusă că Europa de Vest e pe punctul de a invada Ucraina, că Ucraina e condusă de un guvern fascist și că Rusia e din nou victima unui complot pus la cale în marile capitale europene.

Atunci, poate e cazul să trecem cu vederea complicațiile prezentului și să ne întoarcem la trecutul care ne leagă cu adevărat. Poate e cazul să vedem în reprezentanții imperfecți ai statului rus pe urmașii celor ce ne-au fost aliați și au salvat Europa de nazism în al Doilea Război Mondial. Da, numai că lucrurile nu se opresc aici. Căci, înainte de a salva Europa, statul sovietic s-a gîndit s-o împartă cu naziștii, pe baza unei alianțe entuziaste. Dar n-au eliberat, oare, sovieticii Estul Europei? Ba da, dar doar spre a-l ocupa militar și pentru a-l transforma în colonie sovietică, pe următorii aproape 50 dea ani. Eliberarea de naziști a fost transformată pe loc în eliberarea de orice formă de libertate. Estul Europei a fost sărăcit, adîncit în teroare și bun plac, închisorile și minciuna au luat locul vieții publice. Ne întîlnim, deci, și în acest punct, cu marea contradicție care face din factorul sovieto-rus o forță ambivalentă: și eliberator și ocupant, și anti-fascist și pro-totalitar. Și atunci cu cine negociază liderii occidentali?

Un val popular resentimentar zdruncină, deocamdată electoral, Europa de Vest și alegerile care vin ar putea aduce în prim plan alte și alte partide radicale. Spania pare candidatul principal, dar Italia și Franța nu sînt departe de același scenariu. Europa de Vest va fi curînd solicitată de crize politice vaste. Terorismul islamic va mări tensiunea socială și va sublinia fragilitatea statelor occidentale. Nici una din aceste două presupuneri nu mai poate fi desconsiderată sau exclusă ca ipoteză hazardată.

În aceste condiții, Statele Unite vor fi rechemate la rampă. Deși, evident, excesul de solicitări va diminua influența strategică americană. Germania nu va putea adăuga mare lucru tocmai pentru că limitările autoimpuse după război fac din Germania un stat puternic în termeni civili și relativ vulnerabil în termeni strategici. Adevărat, s-a vorbit cu pătrundere despre reapariția masivă a încrederii istorice a Germaniei. Pînă și triumful de la Mondialele de fotbal de anul trecut a fost înțeles ca mesaj transmis de o națiune care își reafirmă potențialul și siguranța de sine pe arena internațională. E foarte probabil că lucrurile stau exact așa.

La fel de evidentă e și lipsa uneori ridicolă a capacității de expresie militară germană în structurile NATO. Incidentul recent care a surprins fără armament unități germane angrenate în forța de reacție rapidă NATO spune multe. Economic și finaniciar, Germania se află într-o situație infinit mai bună. Competența și rigoarea germană nu au rival în economia europeană. Curios, însă, și aceste atuuri sînt supuse unui test extrem de tacticile populiste ale partidelor radicale din Europa de Vest.

Capacitatea nebănuită a echipei de guvernare și imagine care conduce Grecia a descumpănit echipele de negociere germane. Cancelarul Merkel și, mai ales, invincibilul Ministru de Finanțe Schauble rămîn pe poziții. Însă, în jurul lor, agitația demagogică și cascadoriile guvernului Tsipras cîștigă simpatie. Grecii știu că pot amenința cu așa numita opțiune nucleară care ar presupune renunțarea la euro și ar putea tîrî în dezastru întreaga zonă euro. Deocamdată, nimeni nu clipește și tensiunea continuă. Însă, la sfîrșitul lunii, cineva trebuie să decidă, înainte ca termenul de reînoire a pachetului de asistență pentru Grecia să treacă.

Germania știe că nu își poate permite să cedeze. O fisură ar produce o pierdere masivă de credibilitate politică germană. Cetățenii germani ar putea reacționa imediat ce înțeleg că guvernul a acceptat să piardă sume exorbitante după un eșec în înfruntarea cu Grecia. Poziția Germaniei e, deja, complicată. Toată lumea așteaptă încordată deznodămîntul care va lumina sau întuneca viitorul securității europene.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG