Traian Ungureanu

Toată lumea a auzit de Richard al III-lea, regele englez trimis în eternitate de piesele lui Shakespeare. De fapt, marea tragedie scrisă de Shakespeare, curînd după 1590, îl trimite pe regele Richard în cea mai puțin rîvnită parte a eternității: în iad. Piesa lui Shakespeare face din regele Richard întruchiparea răului: o bestie încoronată și cocoșată, „un broscoi otrăvitor și cocoșat”, ucigaș de copii și intrigant și corupător de ființe nevinovate. Tot Shakespeare așează în gura lui Richard al III-lea faimosul strigăt de disperare al regelui părăsit pe cîmpul de luptă: „Regatul meu pentru un cal!”.

Figura lui Richard al III-lea, fixată de geniul artistic al lui Shakespeare, a rămas, indiferentă la trecerea timpului, o realitate emoțională vie. Nimeni nu aștepta o replică la fel de vie pentru că, de regulă, trecutul îndepărtat e îngropat pentru totdeauna și trimite spre noi o înfățișare sau alta numai prin mijlocirea documentelor (interpretabile) și a operelor în care mari artiști dau viziuni încarnate în emoții.

Așa a fost pînă în septembrie 2012, cînd Richard al III-lea și trecutul îngropat odată cu el au reapărut brusc printre noi. Totul a început de la insistențele unui grup de istorici locali care au convins autoritățile orașului Leicester să permită deschiderea unui șantier arheologic. Lucrările căutau ruinele unei foste biserici franciscane construită în secolul al XIII-lea. Săpăturile au decopertat o parcare auto și au dus, din prima zi, la descoperirea căutată. Biserica era acolo și, mai mult, în jurul altarului au fost găsite mai multe schelete umane. Arheologii au făcut imediat legătura cu tradiția care spunea că regele Richard al III-lea, ucis pe cîmpul de luptă la mică distanță de Leicester, ar fi fost îngropat într-o biserică din oraș. Relatări tradiționale spun că Richard al III-lea a fost trădat pe cîmpul de luptă și ucis cu o lovitură de halebardă, în 1485, în bătălia de la Bosworth, la cîțiva kilometri de Leicester. Restul era doar supoziție. Arheologii au decis să verifice supoziția și au pus în joc o baterie formidabilă de teste ADN, criminaliști și expertize criminaliste. Probele extrase din schelet au fost comparate cu probe ADN ale unui urmaș în viață al familiei regale, un tîmplar strănepot la a 17-a generație al sorei regelui Richard al III-lea. Spre șocul general, probele ADN au relevat o suprapunere perfectă. Analizele criminaliștilor au găsit pe schelet urme de lovituri fatale în craniu, confirmînd relatările despre asasinarea cu halebarda. Concluzia fermă, susținută de toate probele de laborator e că arheologii au găsit osemintele regelui Richard al III-lea, după aproape 530 de ani de la asasinat. După alți doi ani de pregătiri intense, cu cheltuiala a trei milioane de euro, veniți din donații private, duminica trecută osemintele regelui au fost purtate într-o procesiune solemnă și fastuoasă care a atras zeci de mii de spectatori și milioane de telespectatori. Osemintele au fost reînhumate în Catedrala din Leicester. Efectul extraordinarei descoperiri abia începea.

Însemnătatea istorică și tragică a figurii lui Mihail Gorbaciov pot fi înțelese mai bine, după o comparație foarte largă în care vremurile noastre fac figură de episod nevrotic. Probabil cea mai vizibilă trăsăturuă prin care vremurile noastre s-au despărțit de trecutul recent e nervozitatea violentă. Tot ce era pînă nu demult imposibil și de neimaginat a devenit posibil și vizibil.

Occidentul e încărcat și aproape încercuit de crize simultane pornite din Orientul Mijlociu, Rusia și Africa. Violența a devenit un bun intim, purtată pe Internet în înregistrările scelerate plantate de teroriști arabi. Orientul Mijlociu a devenit o gaură neagră în care a dispărut statul libian. O mișcare de fanatici macabri vrea să tîrască lumea spre începuturile Evului Mediu și a pus pe picioare un așa zis califat care se întinde pe foste teritorii iraqiene și siriene.

Pe frontiera de Est a Uniunii Europene, Rusia a provocat un război murdar, care macină statul ucrainean și așa ros de propriile boli politice. Mediterana e, deja, un culoar de trecere pentru miile de refugiați africani care pun piciorul, lună de lună, în Europa. Marile orașe ale Occdentului sînt atacate periodic de grupuri de fanatici islamici din ce în ce mai îndrăznețe și convinse de victoria lor viitoare. Lumea anului 2015 e un dezmăț greu de urmărit, darmite de supravegheat și controlat. Mai mult decît violența neîngrădită, cinică sau scabroasă, slăbiciunea fostelor mari puteri occidentale a ajuns o evidență înspăimîntătoare.

Ce legătură au toate aceste aberații extreme cu evenimente legate de figura lui Gorbaciov, acum 25 de ani? Nici o legătură directă și toate legăturile indirecte. Gorbaciov nu a apăsat pe butonul care a aruncat istoria în aer, dar, sub conducerea lui, plăcile care țineau istoria politică a Europei, de 50 de ani, într-o strucutură fixă, s-au clătinat. Ce a urmat e un amestec de naivitate, voință și fanatism. Căderea în trepte a arhitecturii comuniste a fost întîmpinată în Occident cu o impresie optimistă greșită: impresia după care comunismul a falimentat de rușine și e gata să facă loc democrației. Această politică a făcut ravagii și în țările arabe, unde multă lume bine și doctă a așteptat izbucnirea (inexplicabilă) democrației. Rezultatul e un dezastru pentru Orientul Mijlociu și o criză în creștere pentru Europa.

Mihail Gorbaciov e, azi, unul din pensionarii venerabili ai politicii rusești și eruopene. Rusia a revenit la tiparul autoritar și nu mai are timp de cel pe care îl acuză de toate relele din lume. Asta, desigur, fără să bage de seamă că în lipsa lui Gorbaciov, Rusia comunistă ar fi suferit o umilință și mai tîrzie și mai gravă. Gorbaciov e un personaj uitat dar, cu timpul, e posibil să înțelegem că schimbarea istorică extraordinară pe care o străbatem a început în anii de conducere politică ai lui Gorbaciov. Cumva, după o logică fără antidot, odată cu Gorbaciov istoria s-a deșirat și, după toate semnalele, va continua s-o facă pînă la dezagregarea completă a lumii așa cum o știam acum 20-25 de ani.