Traian Ungureanu

Nu e tocmai ușor de spus și nici foarte plăcut. La începutul anilor '40, silite de asaltul nazist care amenința să înghită Europa, marile state occidentale au fost nevoite să facă o alianță cu statul sovietic. Alianța a fost, practic, singura cale de a opri alunecare în barbarie. Cei doi monștri totalitari, Germania și Japonia, au fost distruși militar. Numai că rezultatul final al acestei victorii comune și fundamentale a fost o nouă împărțire a lumii. O despărțire, de fapt.

Occidentul a trăit liber și a prosperat în democrație, iar Estul a fost tîrît sub dictaturi comuniste coordonate de dictatura supremă a Moscovei. Victoria care a salvat democrația în Europa a exclus jumătatea estică a Europei și a consolidat la rang de putere învingătoare Rusia sovietică, un monstru anti-democratic exceptat de la răspunderi și examene critice. Occidentul a reușit să învingă puterile totalitare doar apelînd la o putere totalitară. Se putea altfel? Cu siguranață, nu. Considerațiile asupra aranjamentului de la sfîrșitul războiului nu pot fi un reproș adus Occidentului. Cei ce văd conspirații sau sînt convinși că Occidentul trebuia să treacă la răfuiala finală cu Rusia nu știu ce vorbesc. Lumea era sleită și nimeni n-ar fi înțeles de ce și cu ce puteri ar fi trebuit să ducă încă un război. Cert e că, la sfîrșit, Rusia sovietică, ultima putere totalitară din trioul care amenința lumea în anii ´30, a fost proclamată parte a binelui și a pus mîna pe jumătate din Europa. Curios și jenant, se poate spune că după 1945 un război fără seamăn dus în apărarea libertății a premiat unul din dușmanii de moarte ai democrației: Rusia sovietică. Ceea ce poate fi totuna cu a spune că Uniunea Sovietică e singura putere totalitară care a terminat războiul între cîștigători.

Ulterior, după 1947, relațiile vest-est au intrat în criză, dar asta nu a schimbat cu nimic bazele morale ale aranjamentului postbelic. Chiar și în plin Război rece, Occidentul a trebuit să accepte statutul de putere învingătoare al Rusiei sovietice. Mai departe, și după ce URSS a fost înlocuită de un regim spoit democratic, aceeași problemă continuă să domine fundalul relațiilor est-vest, provocînd iritare în Est și blocaje în Vest.

S-a spus de nenumărate ori că indecizia adeseori penibilă a Occidentului în fața Rusiei lui Putin e rezultatul intereselor de afaceri ale Franței și Germaniei, care au investit masiv și sînt acum legate de plasamentele lor pe piața rusă. S-a spus, de asemenea, că ignoranța și indiferența față de popoarele mici ale Estului explică mult din optica occidentală, care continuă să vadă în Europa doar Europa de Vest. Ambele explicații sînt corecte, dar țin de circumstanțe secundare sau laterale.

Mult mai importantă e contradicția nerezolvată care decurge din situația în care Rusia a devenit simultan eliberator, aliat al democrației, dar și opresor și bastion al dictaturii. O zicală veche spune că „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”. În cazul istoriei europene a ultimilor 75 de ani, zicala mai potrivită ar fi „pe cine lași să trăiască, te ajută să mori”. Rusia este, mai clar ca niciodată în ultimii 25 de ani, reîntruparea vechiului imperialism sovietic și a planurilor lui de dominație europeană. Rusia e singura putere totalitară cu continuitate neîntreruptă după 1945 și Occidentul trebuie să trăiască în limitele derutante ale acestei anomalii. Liderii occidentali nu pot enunța această realitate fundamentală pentru că ea e prețul plătit pentru salvarea Europei acum 75 de ani. Aceeași realitate se întoarce acum împotriva lumii occidentale și răsăritene și pune aceași problemă, azi, după 75 de ani: salvarea Europei. Într-un moment în care Europa însăși e mult slăbită de trecerea timpului și de propriile indecizii.

Ceva e nefiresc în comportamentul liderilor vest-europeni față de Rusia și față de asaltul rusesc asupra Ucrainei. Un soi de stînjeneală, amestecată cu nepricepere și lipsă de autoritate fac din întîlnirile față în față ale occidentalilor cu Vladimir Putin ocazii pline de neînțelegeri.

Ceea ce e cu atît mai strident cu cît Vladimir Putin și statul condus de Putin manifestă o dezinvoltură fără cusur. Rușii n-au nici o problemă să facă absolut ce vor, să mintă, să bruscheze, să ucidă sau să acuze Occidentul de toate crimele comise de mercenari ruși. De fiecare dată, partea occidentală lasă nespuse lucrurile grave și înfășoară cel mai mică reproș concret în nenumărate precauții, paranteze și justificări. Oricum, cînd Occidentul decide să răspundă cu sancțiuni, hotărîrea e automat urmată de promisiunea că pedeapsa va fi ridicată, într-o clipă, după cel mai mic semn de îmbunare rusească.

De unde încurcătura care pare să copleșească un diplomat sau occidental, îndată ce trebuie să spună lucrurilor pe nume în prezența sau chiar în absența oficialilor ruși? Explicația cere multe precizări istorice, dar nu e chiar atît de complicată.

E bine de pornit de la bazele morale ale relației cu Rusia și nu de la complicațiile de culise de care se ocupă de cele mai multe ori corespondenții de presă. Psihologia și morala decid, adesea, peste capul guvernelor. Trebuie spus de la bun început că întîlnirile cu Rusia nu seamănă cu alte întîlniri politice. Rusia nu apare la masa de negocieri ca orice alt stat bun sau rău, amic sau inamic. La fiecare întîlnire majoră liderii ruși apar în fața occidentalilor flancați de o contradicție care îi pune în mare dificultate pe interlocutorii occidentali. E vorba de o problemă de statut și identitate. Cine sînt, de fapt, reprezentanții statului rus? Nu e deloc ușor de spus. Una e varianta oficială și alta realitatea din spatele numelor, drapelelor și funcțiilor.

Oficial, e vorba de liderii politici ai statului rus democratic și post-sovietic. Mai departe, lucrurile se complică. Aceiași oameni care dețin funcții oficiale într-un stat organizat după model democratic, sînt și invadatori, propagandiști și șantajiști de stil sovietic. Ei preamăresc trecutul sovietic și tot ei au convins populația rusă că Europa de Vest e pe punctul de a invada Ucraina, că Ucraina e condusă de un guvern fascist și că Rusia e din nou victima unui complot pus la cale în marile capitale europene.

Atunci, poate e cazul să trecem cu vederea complicațiile prezentului și să ne întoarcem la trecutul care ne leagă cu adevărat. Poate e cazul să vedem în reprezentanții imperfecți ai statului rus pe urmașii celor ce ne-au fost aliați și au salvat Europa de nazism în al Doilea Război Mondial. Da, numai că lucrurile nu se opresc aici. Căci, înainte de a salva Europa, statul sovietic s-a gîndit s-o împartă cu naziștii, pe baza unei alianțe entuziaste. Dar n-au eliberat, oare, sovieticii Estul Europei? Ba da, dar doar spre a-l ocupa militar și pentru a-l transforma în colonie sovietică, pe următorii aproape 50 dea ani. Eliberarea de naziști a fost transformată pe loc în eliberarea de orice formă de libertate. Estul Europei a fost sărăcit, adîncit în teroare și bun plac, închisorile și minciuna au luat locul vieții publice. Ne întîlnim, deci, și în acest punct, cu marea contradicție care face din factorul sovieto-rus o forță ambivalentă: și eliberator și ocupant, și anti-fascist și pro-totalitar. Și atunci cu cine negociază liderii occidentali?