Traian Ungureanu

Acum 30 de ani, în ziua de 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, era ales Secretar General al Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pentru cine a uitat sau nu cunoaște înțelesul nomenclatorului comunist, Gorbaciov devenea șeful Partidului Comunist și cel mai puternic om al Uniunii Sovietice.

Astăzi, ne-am obișnuit să credem, îndrumați de lipsa de modestie a nenumărați analiști atoateștiutori retroactiv, că declinul Uniunii Sovietice era inevitabil și că Gorbaciov nu putea fi decît groparul Imperiului comunist. Adevărul simplu și palpabil, așa cum a fost simțit și înțeles de toți cei ce au trăit acele vremuri în statele comuniste, e că nimic nu era previzibil. Uniunea Sovietică părea sortită să domnească mai departe autoritar peste viețile a sute de milioane de oameni captivi în URSS și statele comuniste satelit. Sigur, ideologia comunistă pierduse mult din credibilitate, avînt și încrededere, economia socialistă producea prost și puțin, iar tinerii ultimei generații erau categoric seduși de stilul de viață și de promisiunile Occidentului. Nimic decisiv sau inevitabil nu părea să amenințe lumea comunistă în ziua de 11 martie 1985.

Gorbaciov era neobișnuit de tînăr pentru un Secretar-General. Apariția lui după decesul în succesiune rapidă al veteranilor Andropov și Cernenko anunța că a venit vremea unei noi generații de lideri comuniști. Nu anti-comuniști. Și în acest caz analizele post-factum care văd în Gorbaciov un politician ostil comunismului sînt o eroare cauzată de evenimente ulterioare proiectate asupra evenimnentelor inițiale. Altfel spus, da, evenimentele ce au urmat apariției lui Gorbaciov au dus la dispariția comunismului oficial, dar Gorbaciov a participat la această istorie de pe poziția unui lider comunist.

Reformismul lui Gorbaciov nu a pus niciodată la îndoială bazele ideologice ale comunismului, în primul rînd monopolul politic al Partidului Comunist. Gorbaciov a reușit să distrugă involuntar controlul total al partidului comunist asupra vieții sociale și private, închipuindu-și că poate umaniza sistemul. Gorbaciov a visat la un comunism cu limite lărgite, în care dreptul la exprimare și la inițiativă economică își aveau locul, cu condiția să nu pună la îndoială caracterul sacru al sistemului.

După șase ani extraordinari, Gorbaciov a fost măturat de la putere de contradicția în care a crezut ca într-o inovație și în care a împins lumea comunismului sovietic. Însă, în ciuda cîtorva gesturi ca eliberarea marelui disident Andrei Saharov, Gorbaciov n-a înțeles și recunoscut adevărul prezent și trecut al dictaturii comuniste.

Cîteva lucruri profunde i-au scăpat lui Gorbaciov, care a reacționat surprins și brutal în cel mai deplin stil comunist: în primul rînd naționalismul. Mai bine zis, dreptul la independență și suveranitate al popoarelor aflate sub dictatură comunistă. Gorbaciov a continuat să numească acest drept naționalism, cu un termen extras din ideologia comunistă. Depășit de aceste surprize naționale, Gorbaciov și nu altcineva a ordonat sau acceptat masacrele cu care statul sovietic a încercat să oprească mișcările de independență, la Vilnius și la Tbilisi. Limitele lui Gorbaciov au fost clare, deși nu pentru totată lumea. Evident, populațiile statelor incluse în „lagărul socialist” și popoarele republicilor incluse în Uniunea Sovietică l-au privit pe Gorbaciov cu speranță. Orice modificare, orice atenuare sau relaxare a comunismului nu puteau fi decît binevenite și privite ca semnal al vremurilor în schimbare.

Pe de altă parte, Gorbaciov pare să fi înțeles, tot în mod involuntar, că evenimentele la care participă pot avea consecințe incontrolabile. Ca întotdeauna însă, zgomotul istoriei îneacă vocile celor ce sînht măturați de la putere. E destul de ușor de spus cum anume a căzut comunismul din momentul în care a fost atins de tentativa de reformare lansată de Gorbaciov. În schimb, suita schimbărilor gloabale puse în mișcare de apariția lui Gorbaciov e mult mai complicată și mai greu de înțeles.

Am ajuns în situația tristă de a face teorie comparatistă între nenorociri. Acum un an MH370, avionul malaezian dispărut fără urmă și explicație. În iulie, peste patru luni: un an de la tragedia avionului doborît în Ucraina, deasupra teritoriilor controlate de rebelii ruși sprijiniți de Moscova. Cunoaștem mult mai mult despre ce s-a întîmplat deasupra Ucrainei. Presupunerile inițiale s-au dovedit mai mult decît simple bănuieli.

O comisie internaționaqlă de anchetă, care a analizat luni de zile datele înregistrate la bord și rămășițe ale avionului doborît, a ajuns la concluzia clară că avionul a fost lovit de o rachetă trimisă de un lansator aflat în dotarea forțelor armate rusești și livrat de Moscova rebelilor ruși din Ucraina. Rudele și apropiații celor uciși nu mai sînt, așadar, rude și apropiați ale unor dispăruți. Multe, chiar dacă nu toate, cadavre au fost repatriate, iar făptașii sînt cunoscuți, deși nu aduși în fața justiției. Sînt, deci, trăirile celor ce au pierdut rude sau prieteni mai ușoare sau doar diferite de trăirile celor ce speră că dispăruții de pe MH370 sînt încă în viață? În aparență, da.

Din păcate, însă, tragediile nu dau dispense. E de crezut că diferențele între cele două tipuri de suferință sînt iluzorii. În primul rînd, pentru că tragedia din Ucraina e tot o dispariție. Da, spre deosebire de ce s-a întîmplat sau nu s-a întîmplat cu MH370, cunoaștem aproape tot despre împrejurările în care a fost doborît avionul din Ucraina. Însă ceva esențial lipsește, o absență gravă împinge tragedia spre suferința dispariției, iar această absență e lipsa răspunderii și certitudinea că făptașii direcți și indirecți nu vor putea fi vreodată atinși.

De fapt, o tragedie nu se poate „închide” (cu termenul folosit obsesiv în terapeutica occidentală) niciodată. Însă o tragedie în care făptașii rîd cinic de pe margine și nu pot fi pedepsiți sau făcuți să înțeleagă ce răspundere poartă rămîne activă și își întețește efectul. Din acest punct de vedere, și tragedia din Ucraina e tot o formă de disperare în fața dispariției. Miezul care ar putea da sens și oarecare cuvință targediei e furat refuzat sau îndepărtat. Suferința devine un spectacol bestial, o tortură mută egală cu chinurile pe care le provoacă doar absurdul inexplicabil al unei dispariții. Asemenea dureri sînt prea mult pentru o viață de om. Cu atît mai mult cu cît cei ce au rămas loviți după tragedia din Ucraina nu au la dispoziție nici un mecanism defensiv, nici o povestire-amăgire care să le aline-amîne durerea, ca în cazul celor ce se apără de grozăvia tragediei MH 370. Oricum, din amîndouă nefericirile scoate capul răul absolut sau gratuit. Un vizitator infernal care pune la încercare ultima fibră umană pe care o învinge adesea.

Nebunia, depresia, sinuciderea sînt, de atîtea ori, răspunsul omului învins de asemenea orori. Pentru noi ceilalți, rămași în afara tragediei, suferința vicitmelor e de neconceput. Dar puterea vinovată a celor ce au prilejuit suferința e clară și revoltătoare. Fie că e vorba de Președinți de stat sau de Necunoscut.