Traian Ungureanu

În fond, marele șoc din Ucraina nu e altceva decît reapariția unei probleme nerezolvate. Noutatea provocării aduse Vladimir Putin e lipsa de noutate. Toate ideile, tacticile și paranoia sovietismului se reîntorc din uitarea în care le depozitase o proastă înțelegere a realității istorice est-europene și, în special, rusești.

Ciocnirea cu Islamul militant și, mai nou, teribila problemă a infiltrării islamice în marile orașe ale Occidentului sînt tot o amintire refulată care explodează acum în mod necontrolat. Occidentul face figura unei forțe redutabile care nu își mai cunoaște argumentele și trebuie să se întoarcă în trecut pentru a lupta în prezent, căci acolo se află arsenalul cuvenit. De ce e surprins Occidentul?

Mai întîi, trebuie mereu repetat și reamintit că intervalul de 50 de ani care a urmat conflictului colosal din 1939-1945 a lăsat impresia și chiar a fost, cum se zice, un cap de lume. Războiul se încheiase. Sfîrșitul celei mai mari coliziuni armate cunoscute în istorie trebuia să fie semnul că istoria a ajuns la un terminus și că va fi urmată de certitudini stabile. Pe baza acestei percepții normale care conține, însă, iluzia după care istoria nu e continuă și poate fi suspendată, a fost construită lumea postbelică a Occidentului.

În momentul în care istoria s-a reactivat, adică în 1989, Occidentul a trecut de la o supriză la alta și are, încă, mari probleme de articulare politică. Adevărat, anii din intervalul 1945-1989 nu au fost lipsiți de războaie și violențe, dar toate conflictele au fost crize depărtate, aproape exotice și nici unul nu a pus lumea occidentală față în față cu adversarul. Fie că a fost vorba de Coreea, Vietnam, revoluția islamică din Iran, insurecțiile comuniste din America de Sud și Centrală, războaiele din Orientul Mijlociu, conflictele au fost mereu problema altor spații.

După 1989, însă, terorismul Islamic a adus violența în centrul statelor occidentale, iar agresiunile regimului Putin presează asupra frontierei de Est a Uniunii Europene. Reintrarea Occidentului în istorie are deja o istorie încărcată de victime. Prima generație de argumente a fost infirmată, începînd cu marea teorie a exportului de democrație. Ideea era simplă: economia de piață și alegerile libere vor instaura democrația în Estul proaspăt ieșit din comunism și în lumea islamică purificată de Primăvara Arabă.

Știm acum, după 25 de ani, că economia de piață e compatibilă cu aproape orice regim politic și mai știm că lumea Islamului e o colecție de haosuri în haosuri. În Est, ideea democratizării prin corespondență a creat oligarhii locale mai mult sau mai puțin responsabile. Cazul Rusiei a demonstrat în ce fel o oligarhie supracentralizată poate reveni la ideologia pre-democratică și la imperialismul de tip sovietic.

În Orient, atît varianta Bush, care presupunea exportul armat de democrație, cît și varianta Obama care nu presupune nimic în afară de PR, au eșuat. Mai grav, lumea occidentală a continuat să nesocotească noua realitate istorică, susținînd o filozofie bugetară rămasă din vremurile de prosperitate ale anilor 1945-1989. Astfel, o fixație imună la mersul istoriei a făcut guvernele occidentale să reducă bugetele militare cu o îndărătnicie dusă dincolo de grotesc. Mari puteri militare ca Marea Britanie au ajuns la limita capacității de auto-apărare.

În alte părți, bugetul militar a fost transformat în buget social. Belgia alocă 95% din bugetul militar pensiilor și salariilor. Pentru înzestrare rămîn 5%. Și pentru ca aberația să continue, Belgia e de găsit pe lista forței aliate cu care președintele Obama atacă terorișii de la Statul Islamic. În același timp, retragerea în Nirvana, poate cu greu da o poziție de negociere în conflictul provocat de Vladimir Putin. E exact ce știe și e exact punctul pe care mizează Vladimir Putin. Reîntoarcerea istoriei în anii de după 1989 nu e neapărat un alt nume al eșecului occidental. Dar promite o epocă lungă și tragică de reașezări, egală cu durata revenirii la realism istoric în Occident.

Indiferent de ce credem despre conflictul din Ucraina, un lucru e limpede: toată lumea s-a trezit nevoită să își găsească argumentele și comparațiile cele mai utile într-un un trecut aparent expirat. Agresiunea condusă de Vladimir Putin a readus în prezent tensiunile Est-Vest, așa cum erau ele cunoscute acum mai bine de 25 de ani. Diplomați și politicieni occidentali compară anexiunile și agresiunile ruse cu sistemul pus la punct în anii ’30 de naziști și de lipsa de replică, din aceiași ani, a așa numiților appeaser-i (împăciuitoriști) occidentali.

Diplomați și politicieni ruși vorbesc de prețul ce trebuie plătit de Occident pentru unificarea germană din 1991 și pentru reținerea Rusiei în acel an. Remarcile uluitoare ale Ministrului de Externe, Sergei Lavrov, la Conferința de Securitate de la München au silit audiența să rîdă, să caște gura și în cele din urmă să huiduie.

Trecutul a revenit în prezent și impinge la paradoxuri pline de învățăminte. Ce ar fi de reținut? Ceva important: vom înțelege prezentul mai tîrziu. În viitor. Cînd va deveni trecut. Dacă jocul de timpuri și riscurile lui formidabile cuvintele pe care tocmai le-ați citit rămîn neclare, avem la îndemînă exemple familiare. Și, poate, primul între ele e istoria anului 1989, punctul de pornire al unei lumi care începe să se dilate, să devină tot mai vast, mai plin de consecințe și de înțelesuri pe măsură ce se îndepărtează și alunecă în trecut.

Războiul murdar din Ucraina, măcelurile teroriste generate de Islam și violența cea mai felurită, de la forța perfidă folosită de Putin la spectacole rituale ale execuțiilor regizate de Statul Islamic, domină scena cu autoritate și asta ar trebui să ne spună două lucruri: că am (re)intrat în istorie și că nu sîntem bine pregătiți.

Marea revenire a istoriei în lumea contemporană a început exact în 1989, odată cu prăbușirea lagărului comunist est-european. Euforia acelor timpuri n-a lăsat prea mult loc pentru reflecție și puțină lume a înțeles că asistă la dispariția unei structuri stabile, paralizate, în care surprizele erau excluse și la apariția unei enorme deschideri care făcea loc forțelor reprimate ale istoriei. Războiul Rece își respectase numele, înghețînd timpul. Nimic anormal. N-am înțeles atunci, pentru că istoria devine inteligibilă doar în măsura în care își educă și reeducă victimele. Ce știm azi, după 25 de ani, ajutați din ce în ce mai mult de lecțiile dure ale prezentului, e că problema fundamentală a momentului 1989 e fondarea lumilor și că ea se repetă. Asta vrea să spună că prăbușirea lumii vechi a pus Occidentul, ca principal cîștigător, în fața obligației de a fonda o lume nouă. De atunci încoace, Occidentul e confruntat în mod repetat cu aceași problemă, fără să găsească o soluție.

Prima întîlnire, în 1989, a dus la descoperirea Estului, o noutate derutantă care a infirmat cu timpul multe din presupunerile acumulate în timpul Războiului Rece. Această primă întîlnire a pus rapid problema fondării unei lumi noi pe locul lăsat, în aparență, liber de comunism. La sfîrșitul anilor ’90 și mai ales după 11 septemrbie 2001, Occidentul a întîlnit în modul cel mai brutal lumea Islamului, o noutate turbulentă care a foțat reîntoarcerea la problema uitată a religiilor militante. Și această întîlnire a pus problema fondării unei lumi noi, ca alternativă la febra virulentă dintre granițele lumii islamice. În genere, după primii 10 ani de calm, care promiteau o rezolvare ușoară a deschiderii aduse de 1989, violența generalizată a rivalilor politici și a civilizațiilor reapărute la rampă au pus un Occident relaxat în fața unei încercări extraordinare. De fiecare dată răspunsul a fost mai degrabă parte a problemei.