Traian Ungureanu

Într-un fel iritant, dar logic, istoria Europei e, din nou, la ora germană. Iritant pentru oricine a trăit cu iluzia după care istoria, se duce, dispare sau moare spre a rămîne, inutilizabilă, în cărțile de istorie. Logic sau mai degrabă normal, pentru oricine a înțeles că istoria nu se repetă, dar revine în forme diverse și pe contururi greu de modificat.

Germania e iar, la exact 60 de ani de la distrugerea statului nazist, răspunzătoare pentru Europa. Evident, în cu totul alt fel decît în anii ’30. Germania e cea mai mare forță economică și, mai mult decît atît, reperul principal de sănătate etică și democratică a Europei. Însă ceva s-a schimbat. În ultimii zece ani, Germania a devenit un aspirator de probleme. Forța exactă și productivă a Germaniei a lucrat decenii în șir fără răspunderi externe majore. Neimplicarea sau, cu o formulă curioasă, izolaționismul activ al Germaniei părea o condiție dată. Lucrurile s-au schimbat dramatic.

Dezvoltarea proiectului european și în special a monedei euro au așezat Germania în postura dublă de ordonator, dar și de răspunzător pentru coerența și prosperitatea Uniunii Europene. Democratizarea flancului de Est al Europei, prăbușirea URSS și, apoi, reapariția militarismului rus au silit Germania să dezvolte rapid o politică externă în numele și în apărarea Europei. Crizele îngemănate ale Greciei și Estului au devenit o realitate radical diferită de realitatea ordonată, care a permis atîta timp Germaniei să delege răspunderile sau să le limiteze la proiecte teoretice. Problema pe care o aduce noua postură istorică a Germaniei e diferența de mentalitate și experiență față de fostul director de strategie al Europei, Statele Unite.

Lucrile se văd bine și întrucîtva alarmant, atunci cînd e vorba de Ucraina. Germania a cerut destul de apăsat dreptul de a prelua problema și, mai ales, de a exclude orice soi de angajament militar. Vizita cancelarului Merkel la Washington pare să fi avut, în principal, menirea de descuraja sau bloca livrările de arme către Ucraina sugerate de Statele Unite. Diferendul pe această temă e, însă, parte a unei întrebări mult mai grave: cine va conduce noua politică de securitate europeană? Mulți observatori versați au sesizat, deja, o sciziune germano-americană. Se vorbește chiar, pe un ton alarmat, de o dezangajare americană în Estul Europei.

E greu de crezut că Statele Unite își pot face bagajele pentru a lăsa un gol strategic în Europa. Însă e la fel de clar că politica externă americană nu mai e și nu mai poate fi confiscată de Europa de Est și de întîlnirea cu Rusia. Lumea Pacificului și a Orientul Mijlociu impun, pur și simplu, o prezență americană masivă. Rămîne Estul suspendat de garanțiile, nu chiar promițătoare, ale Germaniei? În mare măsură, da. Cu observația că acest capitol se va epuiza, probabil, rapid și Statele Unite vor trebui să preia din nou tema securității europene. Instabiltatea internă a democrațiilor vest-europene e în creștere.

În fond, marele șoc din Ucraina nu e altceva decît reapariția unei probleme nerezolvate. Noutatea provocării aduse Vladimir Putin e lipsa de noutate. Toate ideile, tacticile și paranoia sovietismului se reîntorc din uitarea în care le depozitase o proastă înțelegere a realității istorice est-europene și, în special, rusești.

Ciocnirea cu Islamul militant și, mai nou, teribila problemă a infiltrării islamice în marile orașe ale Occidentului sînt tot o amintire refulată care explodează acum în mod necontrolat. Occidentul face figura unei forțe redutabile care nu își mai cunoaște argumentele și trebuie să se întoarcă în trecut pentru a lupta în prezent, căci acolo se află arsenalul cuvenit. De ce e surprins Occidentul?

Mai întîi, trebuie mereu repetat și reamintit că intervalul de 50 de ani care a urmat conflictului colosal din 1939-1945 a lăsat impresia și chiar a fost, cum se zice, un cap de lume. Războiul se încheiase. Sfîrșitul celei mai mari coliziuni armate cunoscute în istorie trebuia să fie semnul că istoria a ajuns la un terminus și că va fi urmată de certitudini stabile. Pe baza acestei percepții normale care conține, însă, iluzia după care istoria nu e continuă și poate fi suspendată, a fost construită lumea postbelică a Occidentului.

În momentul în care istoria s-a reactivat, adică în 1989, Occidentul a trecut de la o supriză la alta și are, încă, mari probleme de articulare politică. Adevărat, anii din intervalul 1945-1989 nu au fost lipsiți de războaie și violențe, dar toate conflictele au fost crize depărtate, aproape exotice și nici unul nu a pus lumea occidentală față în față cu adversarul. Fie că a fost vorba de Coreea, Vietnam, revoluția islamică din Iran, insurecțiile comuniste din America de Sud și Centrală, războaiele din Orientul Mijlociu, conflictele au fost mereu problema altor spații.

După 1989, însă, terorismul Islamic a adus violența în centrul statelor occidentale, iar agresiunile regimului Putin presează asupra frontierei de Est a Uniunii Europene. Reintrarea Occidentului în istorie are deja o istorie încărcată de victime. Prima generație de argumente a fost infirmată, începînd cu marea teorie a exportului de democrație. Ideea era simplă: economia de piață și alegerile libere vor instaura democrația în Estul proaspăt ieșit din comunism și în lumea islamică purificată de Primăvara Arabă.

Știm acum, după 25 de ani, că economia de piață e compatibilă cu aproape orice regim politic și mai știm că lumea Islamului e o colecție de haosuri în haosuri. În Est, ideea democratizării prin corespondență a creat oligarhii locale mai mult sau mai puțin responsabile. Cazul Rusiei a demonstrat în ce fel o oligarhie supracentralizată poate reveni la ideologia pre-democratică și la imperialismul de tip sovietic.

În Orient, atît varianta Bush, care presupunea exportul armat de democrație, cît și varianta Obama care nu presupune nimic în afară de PR, au eșuat. Mai grav, lumea occidentală a continuat să nesocotească noua realitate istorică, susținînd o filozofie bugetară rămasă din vremurile de prosperitate ale anilor 1945-1989. Astfel, o fixație imună la mersul istoriei a făcut guvernele occidentale să reducă bugetele militare cu o îndărătnicie dusă dincolo de grotesc. Mari puteri militare ca Marea Britanie au ajuns la limita capacității de auto-apărare.

În alte părți, bugetul militar a fost transformat în buget social. Belgia alocă 95% din bugetul militar pensiilor și salariilor. Pentru înzestrare rămîn 5%. Și pentru ca aberația să continue, Belgia e de găsit pe lista forței aliate cu care președintele Obama atacă terorișii de la Statul Islamic. În același timp, retragerea în Nirvana, poate cu greu da o poziție de negociere în conflictul provocat de Vladimir Putin. E exact ce știe și e exact punctul pe care mizează Vladimir Putin. Reîntoarcerea istoriei în anii de după 1989 nu e neapărat un alt nume al eșecului occidental. Dar promite o epocă lungă și tragică de reașezări, egală cu durata revenirii la realism istoric în Occident.