Traian Ungureanu

Un val popular resentimentar zdruncină, deocamdată electoral, Europa de Vest și alegerile care vin ar putea aduce în prim plan alte și alte partide radicale. Spania pare candidatul principal, dar Italia și Franța nu sînt departe de același scenariu. Europa de Vest va fi curînd solicitată de crize politice vaste. Terorismul islamic va mări tensiunea socială și va sublinia fragilitatea statelor occidentale. Nici una din aceste două presupuneri nu mai poate fi desconsiderată sau exclusă ca ipoteză hazardată.

În aceste condiții, Statele Unite vor fi rechemate la rampă. Deși, evident, excesul de solicitări va diminua influența strategică americană. Germania nu va putea adăuga mare lucru tocmai pentru că limitările autoimpuse după război fac din Germania un stat puternic în termeni civili și relativ vulnerabil în termeni strategici. Adevărat, s-a vorbit cu pătrundere despre reapariția masivă a încrederii istorice a Germaniei. Pînă și triumful de la Mondialele de fotbal de anul trecut a fost înțeles ca mesaj transmis de o națiune care își reafirmă potențialul și siguranța de sine pe arena internațională. E foarte probabil că lucrurile stau exact așa.

La fel de evidentă e și lipsa uneori ridicolă a capacității de expresie militară germană în structurile NATO. Incidentul recent care a surprins fără armament unități germane angrenate în forța de reacție rapidă NATO spune multe. Economic și finaniciar, Germania se află într-o situație infinit mai bună. Competența și rigoarea germană nu au rival în economia europeană. Curios, însă, și aceste atuuri sînt supuse unui test extrem de tacticile populiste ale partidelor radicale din Europa de Vest.

Capacitatea nebănuită a echipei de guvernare și imagine care conduce Grecia a descumpănit echipele de negociere germane. Cancelarul Merkel și, mai ales, invincibilul Ministru de Finanțe Schauble rămîn pe poziții. Însă, în jurul lor, agitația demagogică și cascadoriile guvernului Tsipras cîștigă simpatie. Grecii știu că pot amenința cu așa numita opțiune nucleară care ar presupune renunțarea la euro și ar putea tîrî în dezastru întreaga zonă euro. Deocamdată, nimeni nu clipește și tensiunea continuă. Însă, la sfîrșitul lunii, cineva trebuie să decidă, înainte ca termenul de reînoire a pachetului de asistență pentru Grecia să treacă.

Germania știe că nu își poate permite să cedeze. O fisură ar produce o pierdere masivă de credibilitate politică germană. Cetățenii germani ar putea reacționa imediat ce înțeleg că guvernul a acceptat să piardă sume exorbitante după un eșec în înfruntarea cu Grecia. Poziția Germaniei e, deja, complicată. Toată lumea așteaptă încordată deznodămîntul care va lumina sau întuneca viitorul securității europene.

Într-un fel iritant, dar logic, istoria Europei e, din nou, la ora germană. Iritant pentru oricine a trăit cu iluzia după care istoria, se duce, dispare sau moare spre a rămîne, inutilizabilă, în cărțile de istorie. Logic sau mai degrabă normal, pentru oricine a înțeles că istoria nu se repetă, dar revine în forme diverse și pe contururi greu de modificat.

Germania e iar, la exact 60 de ani de la distrugerea statului nazist, răspunzătoare pentru Europa. Evident, în cu totul alt fel decît în anii ’30. Germania e cea mai mare forță economică și, mai mult decît atît, reperul principal de sănătate etică și democratică a Europei. Însă ceva s-a schimbat. În ultimii zece ani, Germania a devenit un aspirator de probleme. Forța exactă și productivă a Germaniei a lucrat decenii în șir fără răspunderi externe majore. Neimplicarea sau, cu o formulă curioasă, izolaționismul activ al Germaniei părea o condiție dată. Lucrurile s-au schimbat dramatic.

Dezvoltarea proiectului european și în special a monedei euro au așezat Germania în postura dublă de ordonator, dar și de răspunzător pentru coerența și prosperitatea Uniunii Europene. Democratizarea flancului de Est al Europei, prăbușirea URSS și, apoi, reapariția militarismului rus au silit Germania să dezvolte rapid o politică externă în numele și în apărarea Europei. Crizele îngemănate ale Greciei și Estului au devenit o realitate radical diferită de realitatea ordonată, care a permis atîta timp Germaniei să delege răspunderile sau să le limiteze la proiecte teoretice. Problema pe care o aduce noua postură istorică a Germaniei e diferența de mentalitate și experiență față de fostul director de strategie al Europei, Statele Unite.

Lucrile se văd bine și întrucîtva alarmant, atunci cînd e vorba de Ucraina. Germania a cerut destul de apăsat dreptul de a prelua problema și, mai ales, de a exclude orice soi de angajament militar. Vizita cancelarului Merkel la Washington pare să fi avut, în principal, menirea de descuraja sau bloca livrările de arme către Ucraina sugerate de Statele Unite. Diferendul pe această temă e, însă, parte a unei întrebări mult mai grave: cine va conduce noua politică de securitate europeană? Mulți observatori versați au sesizat, deja, o sciziune germano-americană. Se vorbește chiar, pe un ton alarmat, de o dezangajare americană în Estul Europei.

E greu de crezut că Statele Unite își pot face bagajele pentru a lăsa un gol strategic în Europa. Însă e la fel de clar că politica externă americană nu mai e și nu mai poate fi confiscată de Europa de Est și de întîlnirea cu Rusia. Lumea Pacificului și a Orientul Mijlociu impun, pur și simplu, o prezență americană masivă. Rămîne Estul suspendat de garanțiile, nu chiar promițătoare, ale Germaniei? În mare măsură, da. Cu observația că acest capitol se va epuiza, probabil, rapid și Statele Unite vor trebui să preia din nou tema securității europene. Instabiltatea internă a democrațiilor vest-europene e în creștere.