Traian Ungureanu

Indiferent de ce credem despre conflictul din Ucraina, un lucru e limpede: toată lumea s-a trezit nevoită să își găsească argumentele și comparațiile cele mai utile într-un un trecut aparent expirat. Agresiunea condusă de Vladimir Putin a readus în prezent tensiunile Est-Vest, așa cum erau ele cunoscute acum mai bine de 25 de ani. Diplomați și politicieni occidentali compară anexiunile și agresiunile ruse cu sistemul pus la punct în anii ’30 de naziști și de lipsa de replică, din aceiași ani, a așa numiților appeaser-i (împăciuitoriști) occidentali.

Diplomați și politicieni ruși vorbesc de prețul ce trebuie plătit de Occident pentru unificarea germană din 1991 și pentru reținerea Rusiei în acel an. Remarcile uluitoare ale Ministrului de Externe, Sergei Lavrov, la Conferința de Securitate de la München au silit audiența să rîdă, să caște gura și în cele din urmă să huiduie.

Trecutul a revenit în prezent și impinge la paradoxuri pline de învățăminte. Ce ar fi de reținut? Ceva important: vom înțelege prezentul mai tîrziu. În viitor. Cînd va deveni trecut. Dacă jocul de timpuri și riscurile lui formidabile cuvintele pe care tocmai le-ați citit rămîn neclare, avem la îndemînă exemple familiare. Și, poate, primul între ele e istoria anului 1989, punctul de pornire al unei lumi care începe să se dilate, să devină tot mai vast, mai plin de consecințe și de înțelesuri pe măsură ce se îndepărtează și alunecă în trecut.

Războiul murdar din Ucraina, măcelurile teroriste generate de Islam și violența cea mai felurită, de la forța perfidă folosită de Putin la spectacole rituale ale execuțiilor regizate de Statul Islamic, domină scena cu autoritate și asta ar trebui să ne spună două lucruri: că am (re)intrat în istorie și că nu sîntem bine pregătiți.

Marea revenire a istoriei în lumea contemporană a început exact în 1989, odată cu prăbușirea lagărului comunist est-european. Euforia acelor timpuri n-a lăsat prea mult loc pentru reflecție și puțină lume a înțeles că asistă la dispariția unei structuri stabile, paralizate, în care surprizele erau excluse și la apariția unei enorme deschideri care făcea loc forțelor reprimate ale istoriei. Războiul Rece își respectase numele, înghețînd timpul. Nimic anormal. N-am înțeles atunci, pentru că istoria devine inteligibilă doar în măsura în care își educă și reeducă victimele. Ce știm azi, după 25 de ani, ajutați din ce în ce mai mult de lecțiile dure ale prezentului, e că problema fundamentală a momentului 1989 e fondarea lumilor și că ea se repetă. Asta vrea să spună că prăbușirea lumii vechi a pus Occidentul, ca principal cîștigător, în fața obligației de a fonda o lume nouă. De atunci încoace, Occidentul e confruntat în mod repetat cu aceași problemă, fără să găsească o soluție.

Prima întîlnire, în 1989, a dus la descoperirea Estului, o noutate derutantă care a infirmat cu timpul multe din presupunerile acumulate în timpul Războiului Rece. Această primă întîlnire a pus rapid problema fondării unei lumi noi pe locul lăsat, în aparență, liber de comunism. La sfîrșitul anilor ’90 și mai ales după 11 septemrbie 2001, Occidentul a întîlnit în modul cel mai brutal lumea Islamului, o noutate turbulentă care a foțat reîntoarcerea la problema uitată a religiilor militante. Și această întîlnire a pus problema fondării unei lumi noi, ca alternativă la febra virulentă dintre granițele lumii islamice. În genere, după primii 10 ani de calm, care promiteau o rezolvare ușoară a deschiderii aduse de 1989, violența generalizată a rivalilor politici și a civilizațiilor reapărute la rampă au pus un Occident relaxat în fața unei încercări extraordinare. De fiecare dată răspunsul a fost mai degrabă parte a problemei.

Syriza nu e o noutate pentru Grecia, în termeni naționali și istorici. Această asociație de grupuri desprinse din Partidul Comunist Grec sau ecologiste, anarhiste și anti-capitaliste poate fi o surpriză ca impact popular pentru Europa de Vest, dar nu pentru Grecia. În fond, Grecia are o tradiție neîntreruptă de radicalism incendiar care n-a încetat să dea mișcări și partide active după război încoace.

Multă lume uită că Grecia democratică și, în teorie pro-occidentală, s-a născut după un război civil atroce purtat, între 1946 și 1949, de stînga sprijinită de comuniștii ruși, sîrbi și bulgari și drepata sprijinită de Marea Britanie și Statele Unite. Ce ar trebui reținut din acest episod sîngeros și aparent lipsit de relevanță pentru prezent e că Grecia nu a fost o societate de tipologie occidentală ci o societate înapoiată cu inegalități captate de propaganda și militantismul stîngii revoluționare. De altfel discuția în jurul datelor de bază ale Greciei continuă să fie dominată de clișeul care vorbește în mod stupid de Grecia ca leagăn al democrației.

Sună frumos, dar Grecia de azi are tot atîta legătură cu leagănul elin al democrației cîtă are Italia cu Republica romană sau Spania cu conchistadorii secolului al XV-lea. Mai precis, nici una, în afară de avantajul turistic al țărilor plasate într-un muzeu. Grecia modernă nu e nici atît de modernă și nici atît de clasică pe cît ne place să credem. Tradițiile statului modern grec sînt mai curînd derivate din configurația istorică și spirituală a Europei de Est. O societate patriarhală, cu o economie multă vreme agrară și un naționalism turbulent, nu e chiar același lucru cu societățile Europei Occidentale. Syriza pare prima conștientă de realitatea opțiunii non-occidentale și recurge provocator la aluzii sau acțiuni menite să amenințe cu decuplarea de Vest. Primul Ministru Tsipras a vizitat din timp Mosova, iar după victorie a decis că primul oaspete al Guvernului trebuie să fie Ambasadorul Rusiei în Grecia. O altă probă de cinism propagandistic a venit imediat după depunerea jurămîntului, cînd Primul Ministru a ținut să se reculeagă în fața unui monument în amintirea luptătorilor anti-naziști. Un semnal gratuit și lipsit de bun simț în direcția Berlin.

Da, există o problemă germană și europeană în relația cu Grecia, dar trimiterile la nazism sînt cu totul străine de fondul discuției. Grecia a fost admisă în Uniunea Europeană în 1981 - vremuri dominate de doctrina echilibrului între Occident și lagărul socialist sovietic. Admiterea Greciei a avut toate îndreptățirile strategice, dar nu s-a sprijinit pe dezvoltare politică sau economică internă.

Grecia a fost admisă și în zona monedei euro, în 2001, odată cu lansarea monedei unice. Această decizie e mult mai greu de explicat. O țară cu economie slabă, corupție puternică, fiscalitate întîmplătoare și productivitate scăzută a fost așezată alături de state cu economii net superioare, fiscalitate disciplinată și corupție redusă. În mod fundamental, admiterea Greciei în euro a fost echivalentul unei impietăți politice și economice.

În 2001, proiectul european și, în genere, orice proiect inițiativă de sorginte europeană, păreau, din naștere, perfecte, inatacabile și sortite succesului etern. Nimeni n-a mai cîntărit riscurile optimismului hipnotic generalizat la acea oră în Europa. Nimeni n-a reușit să vadă asemănarea între acest fel de entuziasm necondiționat și ceea ce vechii greci (nu cei noi) numeau hybris: aroganța care își duce victimele la tragedie. Nesocotința cu care Grecia a fost remorcată în Euro a venit din iluziile post-istorice ale Europei de Vest și, la nivel pragmatic, din convingerea germană după care tot ce e hinterland subdezvoltat poate deveni piață de desfacere. Ambele elemente, combinate cu uzanțele complet lipsite de rigoare ale grecilor, au pregătit catastrofa de după 2009.

Trebuie înțeles că pericolul vizibil azi are rădăcini vechi și a fost alimentat deopotrivă de vest și de est. Dacă putem reține ceva din șocul care amenință, acum, întreg sistemul european e că istoria trebuie să conteze în politică, măcar cît să țină departe iluziile și nechibzuința. Adevărat, Grecia condusă de Syriza a transformat un dezastru într-un instrument de șantaj. Sub declarațiile deseori rezonabile sau inteligente ale noii echipe de la Atena se ascunde, constant, amenințarea cu demolarea colectivă: dacă ne lăsați să cădem, vă luăm cu noi! Argumentele umane ajută Grecia. o societate lovită dur de datorii, șomaj și lipsă de înțelegere din afară. Însă Grecia e, măcar în parte, victima propriei nesăbuințe. Ceea explică multe dar nu ajută la nimic. Recpacitată și reinvestită în forță politică, frustrarea grecilor a devenit pilotul unei Europe anti-sistem. Aproape nu mai există stat membru al Uniunii Europene în care frustrarea să nu fi cristalizat în forțe care contestă partidele clasice și modul tradițional de a face politică. Riscul e ca aceste forțe, de la Frontul Național francez, la separatiștii din Scoția și Italia și de la radicalii spanioli din Podemos la anti-semiții maghiari din Jobik să schimbe brusc și profund fața politică a Europei. Ar fi o lovitură gravă care s-ar adăoga crizei economice, terorismului islamic implantat în marile centre urbane occidentale și asaltului rusesc pe frontiera de Est.

Ar fi momentul ca Germania să înțeleagă că lipsa de precizie politică pe care a manifestat-o programatic în anii de după război a fost o virtute în lumea simplă a Războiului Rece și e un izvor de criză astăzi.