Traian Ungureanu

Răspunsul la întrebarea cum pot intra în derută 500 de milioane de oameni presaţi de mai puţin de 20 e, bineînţeles, complicat. Dar există şi o formulă mai simplă. Ea spune că migraţia şi violenţa nu sînt ce par. Migraţia la nivelul atins în 2015 e, de fapt, un transfer de populaţie. O migraţie care mătură continente şi trece peste obstacole naturale, aşa cum nu s-a mai văzut de la marile deplasări care au împestriţat şi rescris sfîrşitul antichităţii romane.

Toată lumea vorbeşte de Siria, dar migraţia care curge spre Europa e un fluviu mult mai vast. Pe direcţia Orient, migranţii vin dintr-o zonă care se întinde din Siria pînă în Pakistan. Există şi o direcţie africană. Migranţi mai puţin băgaţi în seamă, dar nu mai puţin numeroşi, vin dintr-o arie uriaşă care cuprinde Maghrebul, Africa Subsahariană, state din Vestul Africii, Eritreea, Etiopia şi Sudan. Aşadar, migraţia nu e o inundaţie provocată de războaiele din Orientul Mijlociu, ci o dislocare mult mai amplă, un tsunami care pleacă din zone de subdezvoltare extremă, cu sau fără conflicte armate. Sîntem în faţa unei strămutări din lumea căzută spre lumea prosperă. Oamenii se mută pur şi simplu, de-a valma, atraşi de promisiunea vieţii de calitate şi încurajaţi de vestea că în Europa se intră, pur şi simplu, fără rezistenţă, fără acte şi fără drum de întoarcere. Ce erau în istoria veche hălăduirile în căutare de pămînturi şi păşuni mai bune, e acum, migraţia spre Europa. Coborîtă prin forţa lucrurilor la acest nivel istoric primar, Europa nu înţelege, nu se poate dezmetici şi nu ştie cum să reacţioneze. Şi violenţa a coborît sub direcţie teroristă la acelaşi nivel primar. Execuţiile îndelung regizate şi asasinatele în masă la care procedează sistematic Statul Islamic au readus în Europa imagini, frici şi panici nemaintîlnite de la sfîrşitul antichităţii.

Efectul e acelaşi: o lume rafinată şi, din acest punct de vedere, amnezică nu ştie cum să reacţioneze. Însumînd, un proces de barbarizare a vieţii şi morţii a erupt în plină epocă modernă. Şocul e colosal. Cu noua barbarie, chestiunea esenţială e, din nou, după sute şi sute de ani, preţul vieţii. Migraţia şi violenţa teroristă spun că viaţa e secundară. Reuşita presupune, la acest tip de istorie, sacrificii, mai exact atîtea pierderi de vieţi omeneşti cîte sînt necesare. Întrebarea cu care terorismul islamic pune în şah Occidentul e: noi sîntem gata să murim, voi sînteţi? Răspunsul Occidentului nu poate fi decît şocul. O lume care iubeşte şi prelungeşte viaţa cu fiecare nouă creştere de standard material şi medical, o lume în scădere demografică, şi deci cu o rezervă de tineri din ce în ce mai mică, o lume care a făcut din persoana individuală un tezaur intangibil nu poate reveni brusc la barbarie pentru a da singurul răspuns inteligibil pentru barbari. În consecinţă, situația devine nesigură. Occidentul nu e învins, dar nici nu poate învinge cu o lovitură sau cu o singură campanie. Dezarticularea pîndeşte, pentru că, deodată, societăţile naţionale, lămurite de incapacitatea sistemelor colective, tind să se apere separat, iar în interiorul societăţilor grupurile sociale forţează în direcţii diferite, unele spre discursul liberal-permisiv, altele spre disperarea radicală.

Se întîmplă lucruri ciudate. Şi mai ciudat e că toate se întîmplă deodată: migraţie, terorism, criză economică. De ce sînt neobișnuite ciudate aceste desăşurări?

Pentru că sînt fenomene de masă, adică evenimente care pun în mişcare sau vătămează grupuri enorme. Brusc, epoca prelungită a crizelor locale care agitau un stat sau o zonă restrînsă a dispărut şi a fost înlocuită de tulburări care leagă ţări şi lovesc de-a valma în cei de foarte aproape şi cei de foarte departe. Schimbarea a luat Occidentul şi, în special, Europa pe nepregătite. Ani şi decenii în şir tot ce s-a întîmplat grav a rămas o evoluţie locală şi, în consecinţă, instituţiile lumii occidentale au fost construite sau au fost reduse la dimensiunile potrivite pentru face faţă acestui tip de evenimente. Rînd pe rînd, sub presiunea normalității prelungite și a crizelor restrînse, statele occidentale și-au micșorat armatele și le-au lăsat fără fonduri, au redus forţele de poliţie și le-au pregătit, mai curînd, să lucreze ca sistem de asistenţă socială și au limitat serviciile de informaţii sau le-au îngrădit cu cu o bogată legislaţie de protecţie.

În tot acest timp, tendinţa inversă a transformat subvenţiile şi aria de drepturi sociale în principala cheltuială şi preocupare a statului. Sistemele de asistenţă au devenit cel mai mare consumator de buget, iar pretenţiile societăţii au devenit practic nelimitate. Cetățenii statelor occidentale s-au obișnuit cu ideea că au dreptul la nenunărate servicii prestate de stat și că pot dicta eliminarea oricărei forme de supraveghere și control. Europa a ajuns destul de repede în situaţia de a împinge într-un colţ minuscul structurile de stat. Această direcţie a funcţionat cu succes şi a convins guvernele că soluţia e bună. Mai serios, absenţa evenimentelor grave de dimensiuni supranţionale şi-a intoxicat promotorii. O confuzie masivă a generat un tipar de gîndire după care însăși lipsa evenimentelor grave la nivel de masă e dovada că sistemul adoptat e bun.

Cînd șocuri masive, ca terorismul şi migraţia, au izbit simultan a apărut deruta. Mai întîi, pentru că acest gen de evenimente părea dispărut, iar reapariţia lui a fost înregistrată ca o ciudăţenie. Apoi, pentru că sistemul a căzut rapid, de la frontiere la capacitatea de răspuns în forţă, Europa şi-a piedut în doar cîteva săptămîni încrederea în aranjamentele care asigurau circulaţia liberă. Suedia, Austria, Germania, Franţa au reintrodus, într-un fel sau altul, controalele de frontieră. Inimaginabilul a devenit foarte repede imaginabil: cele mai occidentale state ale Occidentului s-au lepădat de cele mai prețuite libertăţi ca de un cadou cu care nu mai ştiu ce să facă. La Paris şi, mai ales, la Bruxelles, atentatele teroriste din 13 noiembrie au fost urmate de o avalanşă de răspunsuri în forţă care au eliminat terorişti fără să-le poată preveni crimele şi, în cazul Belgiei, au dat impresia unei operaţii de imagine menită să asigure publicul larg că încă există structuri de forță. Peste tot şi peste toate a planat, însă, impresia că Europa e structural în contratimp cu noul tip de frămîntări. În fond, acţiunile a mai puţin de 20 de oameni au tulburat vieţile a 500 de milioane de europeni. Uluitor, nu? Cum s-a ajuns aici?