Traian Ungureanu

Se întîmplă lucruri ciudate. Şi mai ciudat e că toate se întîmplă deodată: migraţie, terorism, criză economică. De ce sînt neobișnuite ciudate aceste desăşurări?

Pentru că sînt fenomene de masă, adică evenimente care pun în mişcare sau vătămează grupuri enorme. Brusc, epoca prelungită a crizelor locale care agitau un stat sau o zonă restrînsă a dispărut şi a fost înlocuită de tulburări care leagă ţări şi lovesc de-a valma în cei de foarte aproape şi cei de foarte departe. Schimbarea a luat Occidentul şi, în special, Europa pe nepregătite. Ani şi decenii în şir tot ce s-a întîmplat grav a rămas o evoluţie locală şi, în consecinţă, instituţiile lumii occidentale au fost construite sau au fost reduse la dimensiunile potrivite pentru face faţă acestui tip de evenimente. Rînd pe rînd, sub presiunea normalității prelungite și a crizelor restrînse, statele occidentale și-au micșorat armatele și le-au lăsat fără fonduri, au redus forţele de poliţie și le-au pregătit, mai curînd, să lucreze ca sistem de asistenţă socială și au limitat serviciile de informaţii sau le-au îngrădit cu cu o bogată legislaţie de protecţie.

În tot acest timp, tendinţa inversă a transformat subvenţiile şi aria de drepturi sociale în principala cheltuială şi preocupare a statului. Sistemele de asistenţă au devenit cel mai mare consumator de buget, iar pretenţiile societăţii au devenit practic nelimitate. Cetățenii statelor occidentale s-au obișnuit cu ideea că au dreptul la nenunărate servicii prestate de stat și că pot dicta eliminarea oricărei forme de supraveghere și control. Europa a ajuns destul de repede în situaţia de a împinge într-un colţ minuscul structurile de stat. Această direcţie a funcţionat cu succes şi a convins guvernele că soluţia e bună. Mai serios, absenţa evenimentelor grave de dimensiuni supranţionale şi-a intoxicat promotorii. O confuzie masivă a generat un tipar de gîndire după care însăși lipsa evenimentelor grave la nivel de masă e dovada că sistemul adoptat e bun.

Cînd șocuri masive, ca terorismul şi migraţia, au izbit simultan a apărut deruta. Mai întîi, pentru că acest gen de evenimente părea dispărut, iar reapariţia lui a fost înregistrată ca o ciudăţenie. Apoi, pentru că sistemul a căzut rapid, de la frontiere la capacitatea de răspuns în forţă, Europa şi-a piedut în doar cîteva săptămîni încrederea în aranjamentele care asigurau circulaţia liberă. Suedia, Austria, Germania, Franţa au reintrodus, într-un fel sau altul, controalele de frontieră. Inimaginabilul a devenit foarte repede imaginabil: cele mai occidentale state ale Occidentului s-au lepădat de cele mai prețuite libertăţi ca de un cadou cu care nu mai ştiu ce să facă. La Paris şi, mai ales, la Bruxelles, atentatele teroriste din 13 noiembrie au fost urmate de o avalanşă de răspunsuri în forţă care au eliminat terorişti fără să-le poată preveni crimele şi, în cazul Belgiei, au dat impresia unei operaţii de imagine menită să asigure publicul larg că încă există structuri de forță. Peste tot şi peste toate a planat, însă, impresia că Europa e structural în contratimp cu noul tip de frămîntări. În fond, acţiunile a mai puţin de 20 de oameni au tulburat vieţile a 500 de milioane de europeni. Uluitor, nu? Cum s-a ajuns aici?

Dacă ne despărțim o clipă de valul popular/sentimental care produce gesturi/clișeu după fiecare oroare teroristă și dacă ne apropiem de reacțiile oficiale, lucrurile nu se schimbă prea mult. Și aici domnește ritualul care înlocuiește răspunsurile de fond. Mai întîi și mai întîi, liderii politici naționali și europeni se înghesuie să livreze o sumă de fraze standard care nu rezistă la confrunatarea cu realitatea elementară. De regulă, reacțiile oficiale își înștiințează auditoriul că: nu ne temem! nu ne veți schimba felul de viață! și nu ne veți învinge! Oare? Teama e esența calculată a oricărei acțiuni teroriste.

Terorismul e o armă psihică susținută cu exploziv. Mai mult decît prin numărul victimelor, actele teroriste zdruncină prin teama de loteria fatală a violenței fără direcție: oricine poate fi ucis, oricînd și oriunde. Oamenii se tem automat de acest tip de probabilitate care sapă psihic adînc și alterează comportamente. A declama fără ezitare, în numele unui public larg, că teama a dispărut e o inepție. Oamenii se tem, iar dacă nu s-ar teme teroriștii s-ar lăsa de meserie. În al doilea rînd, modul de viață al oamenilor se schimbă suficient de mult pentru a contrazice lozincile oficiale. Sigur, nu totul se schimbă. Pînă la un punct, oamenii n-au de ales: trebuie să se ducă la lucru, trebuie să iasă la cumpărături și să circule cu avionul sau cu trenul. Dar aceiași oameni învață să evite locurile publice, acolo unde se poate. Să renunțe la un meci sau la un spectacol sau la o întrunire publică, să nu mai călătorească în țări periculoase și să își țină mai mult copiii acasă. Viața orașelor lovite constant de acte teroriste nu poate rămîne aceeași. Asta nu înseamnă că terorismul a învins, ci doar că politicienii lucrează cu vorbele pe care se cred datori să le rostească și pe care o parte din publicul larg vrea să le audă. Și acest tip de reacție oficială se înscrie, alături de simbolismul public, într-o tendință de formalizare, care ocolește fondul și bifează puncte fixe. Lucrurile se complică de îndată ce liderii politici trec la soluții. Cel mai adesea, Prim Miniștrii și Președinții anunță ritos că teroriștii vor fi pedepsiți. Uneori, promisiunile se adeveresc. De cele mai multe ori, teroriștii scapă sau sînt înlocuiți de membri de rețea. Unii făptași sînt eliminați, dar rețelele care îi produc rămîn în picioare. Altă formulă oficială spune că teroriștii au declarat război cutărui stat și că statul va răspunde în consecință. E greu de înțeles, totuși, cum anume pot declara război Franței 7-8 persoane care ucid la întîmplare. Și e la fel de neclar cum anume conduce Franța războiul în care a fost tîrîtă de o mînă de oameni. Bombardamentele care distrug case părăsite sau omoară 50 de teroriști în Siria nu pot rezolva situația și nu pot asigura pacea acasă. Un paradox neliniștitor spune că, pe măsură ce se înmulțesc și repetă clișeele, terorismul devine mai activ. E aproape imposibil de crezut că autorii măcelurilor nu au înțeles un lucru atît de simplu: reacția combinată la terorism e în cel mai rău caz pasivă și în cel mai bun caz defensivă.