Traian Ungureanu

Politica a permis dintotdeauna dezumanizarea adversarului, de regulă în forme minore şi retorice. Excepţiile au fost însă hotărîtoare. Una e să îţi faci adversarul bou şi alta e să îl declari inferior pe drumul spre Siberia sau Auschwitz. Multă lume a învăţat să creadă că umanismul contemporan e de neclintit şi că am depăşit crima fizică sau mentală pornită prin declaraţia de dezumanizare.

Rusia a fost de curînd victima neaşteptată a acestui mod de gîndire şi, din clipa în care aşa ceva s-a petrecut, e cazul să lăsăm deoparte toate antipatiile vechi adunate de Rusia într-o lungă istorie de oprimare a popoarelor vecine. Totul a început cu prăbuşirea unui avion rusesc cu aproape 300 de oameni la bord, în Sinai. E aproape sigur că avionul a fost distrus de explozia unei bombe plasată la bord. E foarte probabil că actul terorist a fost săvărşit de mişcarea Statul Islamic. Evident, dacă bomba şi masacrarea a 300 de civili nevinovaţi cad în răspunderea organizaţiei teroriste Statul Islamic, ne aflăm în faţa unei reacţii la atacurile aramte ruseşti asupra bazelor Statului Islamic şi ale altor organizaţii mai mult sau mai puţin teroriste din teatrul de război sirian. De aici, din această legătură de cauzalitate, începe alunecarea într-o logică periculoasă şi, în esenţă, inumană.

Deschis sau implicit, multă lume a făcut legătura între cele două evenimente şi a conchis că Rusia trebuia să se aştepte la o ripostă, ba chiar mai mult că Rusia a găsit ce a căutat şi a încasat ce a meritat. Raţionamentul e stupid şi periculos. Chiar dacă nu ne convine ce face Rusia în Orientul Mijlociu, vieţile nevinovate rămîn nevinovate, crima rămîne crimă şi terorismul terorism. Dar Rusia a ucis civili în bombardamentele asupra organizaţeiei Statul Islamic! - vor replica unii. Nu ştim. Dar chiar dacă e adevărat, nu trebuie uitate două lucruri. Mai întîi, majoritatea organizaţiilor teroriste arabe folosesc regulat aşezări şi locuinţe civile pentru a-şi camufla şi proteja bazele, armamentul şi luptătorii. E o tehnică deliberată care face din civili ostateci şi îi sacrifică pentru a-i transforma ulterior în martiri reciclaţi propagandistic. În aceste situaţii, culpa e acelor ce expun cu bună știinţă civili nevinovaţi. În al doilea rînd, organizaţii ca Statul Islamic se ocupă anume cu asasinarea intenţionată şi nu accidentală a civililor. De fapt, definiţia terorismului presupune exact asta: asasinarea premeditată, la întîmplare şi în masă, a nevinovaţilor care își pierd umanitatea, după logica unei organizaţii ca Statul islamic. La capătul raţionamentului care constată că Rusia a primit o lecţie meritată, civilii asasinaţi sînt ucişi a doua oară. Prin dezumanizare.

Valul inițial de entuziasm și, apoi, deruta nervoasă provocată de apariția a sute de mii de refugiați repetă o lecție veche. Evident, o lecție nesocotită. Criza refugiaților reia o criză umană de înțelegere. Căci, și de astă dată, iluziile și speranțele au luat-o înaintea realității. Un optimism uneori naiv și cel mai adesea de o ignoranță trufașă a stabilit, din nou, că e singura măsură a lumii. Asta, mai ales în Germania unde credința în puterea de a îndrepta lumea e o obligație dictată de un trecut complicat, tragic și nedepășit.

Cert e că Germania și, alături de ea, nucleul vestic al Uniunii Europene au pornit de la premiza că istoria s-a subțiat sau va ceda în fața prinicpiilor înalte. Solidaritatea și compasiunea sînt, dealtfel, invocate cu o frecvență mecanică în intervențiile și explicațiile publice ale liderilor europeni. Europa a presupus din nou, convinsă că are dreptul moral la asemenea pretenții, că lumea s-a schimbat sau se va schimba, îmbunată de standardul etic al Occidentului contemporan. O anume ideologie a toleranței îndîrjite a devenit doctrină de stat și dogmă publică. În aceste condiții, așteptarea era ca marea migrație a refugiaților să confirme, pur și simplu, valoarea etică a Occidentului. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană a decis că își poate comanda propriul triumf istoric.

Ipoteza periculoasă după care mersul lumii s-a schimbat doar pentru că Occidentul e fidel unui număr de idealuri a început iar să dicteze decizii politice. La început, totul părea să confirme scenariul de lucru european. Așa au venit declarațiile necugetate ale Cancelarului german și așa au apărut miile de binevoitori în fața gărilor în care debarcau refugiați. După cîteva săptămîni, adevărul istoric și uman a început să-și arate fața și să-și recucerească dreptul la întîietate. Refugiații au devenit un diluviu uman necontrolabil. Conflictele interne între diverse feluri, etnii și triburi de refugiați au izbucnit fără opreliști. Orașele prospere ale Germaniei au aflat că nu sînt infinit de prospere. Omul de rînd a înțeles că nu poate suporta orice și oricît. Multă lume a început să își dea seama că așezarea unor mase uriașe de străini veniți cu altă cultură, cu altă religie și alte țeluri va da peste cap și va înlocui felul de viață al gazdelor. Vecinii au început să se certe, fie că e vorba de orașe sau țări, din vest și din est. Nervozitatea s-a întors rapid împotriva politicienilor care au dovedit că se pot întruni pentru a nu reuși nimic. La rîndul lor politicienii au aflat că Uniunea Europeană nu e exact ce și-au închipuit. Mulți au aflat, de pildă, că fractura Est-Vest n-a fost acoperită și vindecată de legislație și fonduri europene. Mai dureros a fost momentul în care liderii politici au aflat că Uniune Europeană are o existență limitată. Așa de pildă, s-a lămurit că Uniunea Europeană nu are granițe clare și solide, în ciuda a ce au stabilit pe hîrtie Tratatele europene. Pe măsură ce criza se adîncește, e tot mai clar că acea parte a Uniunii Euroene construită pe baza unor supoziții și decizii fără acoperire reală există doar atît timp cît nu e deranjată de realitatea înconjurătoare și dispare de îndată ce e pusă la încercare. Nu poți hotărî că statele membre UE sînt solidare peste propriile interese, tradiții și culturi. Și nu poți decide că un stat sau altul trebuie să facă față unei probleme în care nu e parte.

Ca întotdeauna, lucrurile merg bine atîta vreme cît e vorba de cîștigat ceva și mai rău sau deloc atunci cînd e vorba de obligații. Dar asta nu e o noutate ci o trăsătură istorică a colectivităților și a politicii. Cine nesocotește aceste date fixe se va lovi uimit de realitate. Am mai văzut asemenea episoade într-o istorie europeană în care utopia a eșuat tragic. Cine intră în jocul de-a saltul peste istorie nu poate și nu va putea ieși vreodată învingător. Marea problemă a crizei în care ne aflăm e că europenii sînt prizonierii propriilor exigențe. Nimeni nu sparge consensul și nimeni nu poate reveni la adevărurile simple. Un soi de autocenzură generată de zeci de ani de investiție în noua ideologie interzice orice remarcă privitoare la realitatea neplăcută și contradictorie a istoriei și a marilor grupuri umane. În mod aparent paradoxal, criza găsește aliați în cei ce crede că o pot rezolva. Cu fiecare zi și cu fiecare nouă încercare, liderii politici se adîncesc în noi declarații de bunăcredință și, cu asta, lucrează la desăvărșirea crizei. Mesajul e mereu același: am dat greș? soluția e să continuăm cu aceleași metode!

Dacă se poate spune ceva cît de cît clar, atunci e de spus că această criză nu are sfîrșit în lumea cu care ne-am obișnuit. Capătul ei se găsește într-o lume diferită pe care nu o cunoaștem și pentru care nimeni nu e pregătit.