Traian Ungureanu

Acum nu mai mult de cîteva luni, nimeni n-ar fi luat în serios o discuție despre viitorul război. După atentatele de la Paris, toată lumea informată și toți cei ce vor să informeze ajung, într-un fel sau altul, la discuția despre război care vine. Nu se știe cînd și unde dar vine. Reapariția acestei teme de discuție e ciudată. Nici un război iminent nu pîndește, dar nimeni nu-și mai face iluzii: ocazia unui conflict armat masiv poate apărea oricînd. Ceva s-a schimbat, într-adevăr. Cu sau fără argumente, multă lume simte în aer mirosul difuz al unui viitor mare conflict. Mici profeții de ziare proaste anunță cu litere mari inevitabilul al treilea război mondial. Lumea nu ia în serios asemenea petarde de presă, dar nu respinge ideea in corpore. Undeva în subconștient, mai toată lumea simte o schimabare de vremuri care conține și varianta războiului. Ce s-a întîmplat e greu de spus cu precizie. Știm, însă, că sîntem la sfîrșitul unei epoci începute acum aproape 70 de ani, în care războiul a trăit aproape numai în filme și oricum foarte departe.

Adevărat, în anii imediat următori încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, lumea a fost aproape convinsă de izbucnirea inevitabilă a unui nou război între puterile învingătoare. Multă lume socotea că situația va fi tranșată de un super război între Uniunea Sovietică și Statele Unite plus Marea Britanie. N-a fost așa. După cîțiva ani de tensiuni grave, războiul așteptat s-a transformat într-o serie prelungită de conflicte locale purtate prin intermediari. Războiul din Korea a fost urmat de războaiele din Indochina (Laos, Camogia și Vietnam și, în cele din urmă, de războiul din Afghanistan, ultimul conflict care a încălzit așa numitul Război Rece. Însă, în toată această perioadă, ipoteza unui conflict de mari proporții a dispărut din conștiința colectivă. Lumea a conchis cu toată seriozitatea că, lăsînd la o parte propaganda și campaniile pacifiste, omenirea e în siguranță. De ce? Pentru că blocul comunist și blocul capitalist sînt, pînă la urmă, doi actori raționali care știu să se echilibreze reciproc.

Partea occidentală a acestei ecuații a trecut, în special în anii ´60 și ´70, printr-o transformare spectaculoasă: un val de prosperitate economică a schimbat mentalitățile și direcția societăților. Ideile timpului au început să se deplaseze spre zone vizionare, uneori utopice. În acest cadru conceptual și emoțional, s-a desenat ipoteza unui viitor aproape paradisiac în care conflictele devin de neconceput. Consecința acestui mod de gîndire a fost reducerea treptată a cheltuielilor militare și creșterea încrederii într-o formulă politică aducătoare de pace. Garanțiile americane au apărat o Europă care a dezvoltat, în tot acest timp, o cultură internă democratică și o viziune globală bazată pe comerț și diplomație. Războiul și-a pierdut faima și ponderea. Vietnamul și Afganistanul au rămas departe, în plină eră a comunicațiilor totale și a ciclului media 24 din 24 și 7 din 7.

După 1989, odată cu prăbușirea comunismului și, aparent, a militarismului sovietic, istoria a lăsat impresia că dă dreptate democraților, pacifiștilor și liberalilor. Războiul e depășit în relațiile umane, iar democrația e contagioasă. Așa a început să circule un aforism fără autor, la care politicienii, presa și diplomații fac apel pînă în ziua de astăzi: democrațiile nu fac război între ele. După 25 de ani, e poate cazul să formulăm primele rezerve.

Răspunsul la întrebarea cum pot intra în derută 500 de milioane de oameni presaţi de mai puţin de 20 e, bineînţeles, complicat. Dar există şi o formulă mai simplă. Ea spune că migraţia şi violenţa nu sînt ce par. Migraţia la nivelul atins în 2015 e, de fapt, un transfer de populaţie. O migraţie care mătură continente şi trece peste obstacole naturale, aşa cum nu s-a mai văzut de la marile deplasări care au împestriţat şi rescris sfîrşitul antichităţii romane.

Toată lumea vorbeşte de Siria, dar migraţia care curge spre Europa e un fluviu mult mai vast. Pe direcţia Orient, migranţii vin dintr-o zonă care se întinde din Siria pînă în Pakistan. Există şi o direcţie africană. Migranţi mai puţin băgaţi în seamă, dar nu mai puţin numeroşi, vin dintr-o arie uriaşă care cuprinde Maghrebul, Africa Subsahariană, state din Vestul Africii, Eritreea, Etiopia şi Sudan. Aşadar, migraţia nu e o inundaţie provocată de războaiele din Orientul Mijlociu, ci o dislocare mult mai amplă, un tsunami care pleacă din zone de subdezvoltare extremă, cu sau fără conflicte armate. Sîntem în faţa unei strămutări din lumea căzută spre lumea prosperă. Oamenii se mută pur şi simplu, de-a valma, atraşi de promisiunea vieţii de calitate şi încurajaţi de vestea că în Europa se intră, pur şi simplu, fără rezistenţă, fără acte şi fără drum de întoarcere. Ce erau în istoria veche hălăduirile în căutare de pămînturi şi păşuni mai bune, e acum, migraţia spre Europa. Coborîtă prin forţa lucrurilor la acest nivel istoric primar, Europa nu înţelege, nu se poate dezmetici şi nu ştie cum să reacţioneze. Şi violenţa a coborît sub direcţie teroristă la acelaşi nivel primar. Execuţiile îndelung regizate şi asasinatele în masă la care procedează sistematic Statul Islamic au readus în Europa imagini, frici şi panici nemaintîlnite de la sfîrşitul antichităţii.

Efectul e acelaşi: o lume rafinată şi, din acest punct de vedere, amnezică nu ştie cum să reacţioneze. Însumînd, un proces de barbarizare a vieţii şi morţii a erupt în plină epocă modernă. Şocul e colosal. Cu noua barbarie, chestiunea esenţială e, din nou, după sute şi sute de ani, preţul vieţii. Migraţia şi violenţa teroristă spun că viaţa e secundară. Reuşita presupune, la acest tip de istorie, sacrificii, mai exact atîtea pierderi de vieţi omeneşti cîte sînt necesare. Întrebarea cu care terorismul islamic pune în şah Occidentul e: noi sîntem gata să murim, voi sînteţi? Răspunsul Occidentului nu poate fi decît şocul. O lume care iubeşte şi prelungeşte viaţa cu fiecare nouă creştere de standard material şi medical, o lume în scădere demografică, şi deci cu o rezervă de tineri din ce în ce mai mică, o lume care a făcut din persoana individuală un tezaur intangibil nu poate reveni brusc la barbarie pentru a da singurul răspuns inteligibil pentru barbari. În consecinţă, situația devine nesigură. Occidentul nu e învins, dar nici nu poate învinge cu o lovitură sau cu o singură campanie. Dezarticularea pîndeşte, pentru că, deodată, societăţile naţionale, lămurite de incapacitatea sistemelor colective, tind să se apere separat, iar în interiorul societăţilor grupurile sociale forţează în direcţii diferite, unele spre discursul liberal-permisiv, altele spre disperarea radicală.