Traian Ungureanu

Brazilia trebuia să cîştige Cupa Mondială din mai multe motive fără legătură cu realitatea prezentă: tradiţia, patriotismul, dreptul celor de jos de a urca sus pe scena lumii şi alte argumente care sună ciudat, acum după ce totul s-a sfîrşit cu un eşec. Dezastrul din semifinala cu Germania a fost atît de complet încît lucrurile nu se opresc la fotbal ci merg mai departe, ilustrate de fotbal, spre a lămuri probleme umane profunde.

Brazilia - Germania 1-7 e o lecţie despre iluzii şi despre capacitatea neştirbită a societăţilor de a se hrăni cu iluzii pînă în ultimul momemt. Pe terenul de fotbal, faptele semifinalei au fost simple: Brazilia, o echipă de valoare modestă, sub nivelul cerut de o competiţuie de vîrf, a fost făcută praf de o echipă de profesionişti impecabili. Problema nu e nici echipa de profesionişti, în acest caz Germania, nici scorul, nici calitatea reţetei tactice. Problema e, pe de o parte, ipoteza după care Brazilia trebuia sau avea dreptul special de a cîştiga Cupa Mondială. Această ipoteză a fost acceptată şi multiplicată de o lume întreagă. Ea a devenit rapid un articol de credinţă obligatorie şi a amuţit aproape orice observaţie critică. Mecanismul care a recrutat armata credincioşilor fără crîcnire lucrează dintotdeauna asupra oamenilor şi nu dă greş, dacă anumite condiţii sînt îndeplinite. E nevoie de mase mari de oameni care vor o scurtătură ce îi duce direct şi fără greutăţile obişnuite la satisfacţia dorinţei împlinte. Apoi, e nevoie de cineva care să întreţină această stare, folosind emoţii, imagini şi promisiuni, dincolo de puterea argumentelor. Evident, asta nu înseamnă că oricine poate crede în orice. De pildă, întorcîndu-ne o clipă la fotbal, nu e de crezut că publicul luxemburghez ar putea intra, oricare ar fi tratamentul, într-o transă la capătul căreia se vede titlul mondial la fotbal. Asta înseamnă că, pentru a reuşi, construcţia iluziei trebuie să plece de la un temei real minim. În cazul Braziliei, temeiul era tradiţia. Brazilia a fost una din marile puteri ale fotbalului. Brazilia a cîştigat cinci titluri mondiale şi urma să îl cîştige pe al şaselea. De ce? Pentru că după cinci urmează şase. Asta numai în artimetică. În realitate Brazilia nu mai e de ani buni o putere. Însă tradiţia de aur a fost mai mult decît potrivită pentru a da temelia iluziei. Al doilea element de răspîndire a iluziei a fost dorinţa de masă. Cine nu vrea să cîştige, să atingă, fie şi prin serviciile jucătorilor de fotbal, ale actorilor sau ale militarilor, binele suprem, victoria totală şi indiscutabilă? Brazilienii sînt bine pregătiţi în materie.

În Africa, povestea fotbalului continuă fără mari schimbări. Popular pe tot continentul, fotbalul n-a devenit niciodată o valoare competitivă. Jucătorii africani sînt prezenți la toate cluburile mari și mici ale Europei, dar naționalele africane subperformează constant. Cupa Mondială 2014 a confirmat situația. În ciuda atmosferei favorabile, dusă uneori de presă pînă la sectarism, și în ciuda calității individuale excepționale a multor jucători, naționalele africane au desfășurat un fotbal necompettitiv. Diferența față de Europa și America de Sud stă în calitățile psihico-tactice. Generalizînd, fotbalul african rămîne dezordonat în momentele de mare tensiune și foarte fluent în momentele favorabile. Concentrarea e o problemă care generează frecvent indisciplină tactică și ieșiri personale destructive. Fotbalul african are o bază umană excelentă, dar e ținut pe loc de lipsa infrastructurii, mai precis de tradiția și de preparatorii care transmit experiența de joc.

În sfîrșit, cel mai curios capitol e cazul Europei de Est. Cupa Mondială 2014 a dat imaginea indiscutabilă a falimentului. În cifre, asta înseamnă că, din 21 de state est-europene, doar trei s-au calificat la Cupa Mondială. Cele trei calificate, Rusia, Croația și Bosnia-Herțegovina, nu au depășit faza Grupelor și au lăsat o impresie modestă. Rateul est-european e o surpriză cu explicații aparte. În aproape fiecare stat est-european fotbalul a atins, la un moment dat, în ultimii 50 de ani, un nivel cu totul excepțional. Exemplul cel mai citat e fosta mare școală iugoslavă, care a alimentat fotbalul european cu generații succesive de mari jucători, cluburi și naționale de primă mînă. Ungaria e una din fondatoarele fotbalului modern și a dat lumii faimoasele echipe ale anilor '50 și '60. Cehia a jucat o finală de Cupă Mondială și a cîștigat un Campionat European. Polonia și Bulgaria au medalii de bronz la Mondiale. România și Rusia au construit cluburi și naționale de mare performanță. Prima ipoteză sugerează, automat, că epoca de aur a fotbalului est-european a fost epoca sportului în comunism. E adevărat că multe din aceste state au dat vîrful de valoare înainte de 1989-1991. Însă excepțiile sînt prea importante pentru a valida ipoteza. Naționalele României, Croației și Bulgariei au atins maximum de performanță istorică între 1994 și 1998. Căderea a intervenit odată cu jocurile Cupei Mondiale 2002. În ultimii 10-15 ani, nivelul de performanță est-european s-a prăbușit și la nivel de națională și la nivel de club. Producția de jucători a scăzut de asemenea vizibil. În 2012, Ucraina și Polonia au organizat împreună un Campionat European la care au n-au reușit să se distingă. Europa de Est a ieșit din circuitul de vîrf al fotbalului european și face acum o figură periferică. Dincolo de lumea anecdotelor microbiste, degradarea fotbalului est-european coincide cu marea traumă culturală a ultimilor 20 de ani. Sportul, în general, și fotbalul, în special, au trecut într-un regim comercial cu efecte dramatice. Exportul de jucători a devenit un comerț profitabil pentru noii lideri de club și dezastruos pentru nivelul intern. Multiplicarea divertismentului solitar pe o piață multă vreme închisă a ținut lumea acasă și a golit stadioanele. Mentalitatea publică a migrat spre un soi de egoism, care cere gratificare rapidă și refuză efortul sistematic. Fotbalul est-european își va reveni, pentru că zona are o tradiție formidabilă, dar regenerarea va dura cel puțin încă o generație.

În aceste condiții, fotbalul global e de fapt o formulă care are acoperire parțială. Răspîndirea are paranteze importante, iar nivelul de performanță e decupat strict pe conturul Europei de Vest și al Americii de Sud. Restrîngerea valorică e cum nu se poate mai nepotrivită cu inflația de competiții. E ușor de văzut că Mondialele nu pot „duce" 32 de echipe și, din acest motiv, generează prea multe meciuri mediocre. Supradimensionarea e rezultatul celeilalte globalizări. Globalizarea media și comercială. Consecința e perfecționarea extraordinaă a imaginii și diminuarea valorii propriu-zise a jocului de fotbal.