Traian Ungureanu

În Africa, povestea fotbalului continuă fără mari schimbări. Popular pe tot continentul, fotbalul n-a devenit niciodată o valoare competitivă. Jucătorii africani sînt prezenți la toate cluburile mari și mici ale Europei, dar naționalele africane subperformează constant. Cupa Mondială 2014 a confirmat situația. În ciuda atmosferei favorabile, dusă uneori de presă pînă la sectarism, și în ciuda calității individuale excepționale a multor jucători, naționalele africane au desfășurat un fotbal necompettitiv. Diferența față de Europa și America de Sud stă în calitățile psihico-tactice. Generalizînd, fotbalul african rămîne dezordonat în momentele de mare tensiune și foarte fluent în momentele favorabile. Concentrarea e o problemă care generează frecvent indisciplină tactică și ieșiri personale destructive. Fotbalul african are o bază umană excelentă, dar e ținut pe loc de lipsa infrastructurii, mai precis de tradiția și de preparatorii care transmit experiența de joc.

În sfîrșit, cel mai curios capitol e cazul Europei de Est. Cupa Mondială 2014 a dat imaginea indiscutabilă a falimentului. În cifre, asta înseamnă că, din 21 de state est-europene, doar trei s-au calificat la Cupa Mondială. Cele trei calificate, Rusia, Croația și Bosnia-Herțegovina, nu au depășit faza Grupelor și au lăsat o impresie modestă. Rateul est-european e o surpriză cu explicații aparte. În aproape fiecare stat est-european fotbalul a atins, la un moment dat, în ultimii 50 de ani, un nivel cu totul excepțional. Exemplul cel mai citat e fosta mare școală iugoslavă, care a alimentat fotbalul european cu generații succesive de mari jucători, cluburi și naționale de primă mînă. Ungaria e una din fondatoarele fotbalului modern și a dat lumii faimoasele echipe ale anilor '50 și '60. Cehia a jucat o finală de Cupă Mondială și a cîștigat un Campionat European. Polonia și Bulgaria au medalii de bronz la Mondiale. România și Rusia au construit cluburi și naționale de mare performanță. Prima ipoteză sugerează, automat, că epoca de aur a fotbalului est-european a fost epoca sportului în comunism. E adevărat că multe din aceste state au dat vîrful de valoare înainte de 1989-1991. Însă excepțiile sînt prea importante pentru a valida ipoteza. Naționalele României, Croației și Bulgariei au atins maximum de performanță istorică între 1994 și 1998. Căderea a intervenit odată cu jocurile Cupei Mondiale 2002. În ultimii 10-15 ani, nivelul de performanță est-european s-a prăbușit și la nivel de națională și la nivel de club. Producția de jucători a scăzut de asemenea vizibil. În 2012, Ucraina și Polonia au organizat împreună un Campionat European la care au n-au reușit să se distingă. Europa de Est a ieșit din circuitul de vîrf al fotbalului european și face acum o figură periferică. Dincolo de lumea anecdotelor microbiste, degradarea fotbalului est-european coincide cu marea traumă culturală a ultimilor 20 de ani. Sportul, în general, și fotbalul, în special, au trecut într-un regim comercial cu efecte dramatice. Exportul de jucători a devenit un comerț profitabil pentru noii lideri de club și dezastruos pentru nivelul intern. Multiplicarea divertismentului solitar pe o piață multă vreme închisă a ținut lumea acasă și a golit stadioanele. Mentalitatea publică a migrat spre un soi de egoism, care cere gratificare rapidă și refuză efortul sistematic. Fotbalul est-european își va reveni, pentru că zona are o tradiție formidabilă, dar regenerarea va dura cel puțin încă o generație.

În aceste condiții, fotbalul global e de fapt o formulă care are acoperire parțială. Răspîndirea are paranteze importante, iar nivelul de performanță e decupat strict pe conturul Europei de Vest și al Americii de Sud. Restrîngerea valorică e cum nu se poate mai nepotrivită cu inflația de competiții. E ușor de văzut că Mondialele nu pot „duce" 32 de echipe și, din acest motiv, generează prea multe meciuri mediocre. Supradimensionarea e rezultatul celeilalte globalizări. Globalizarea media și comercială. Consecința e perfecționarea extraordinaă a imaginii și diminuarea valorii propriu-zise a jocului de fotbal.

Cupa Mondială nu s-a încheiat încă și e devreme pentru o interpretare cuprinzătoare a raporturilor de forțe în fotbalul global. După mai bine de după cîteva săptămîni de joc, știm însă destul. Cîteva lucruri erau, de altfel, tranșate încă de la început, iar altele s-au clarificat destul de repede, pe parcurs. Prima observație pornește de la formula „fotbal global". Folosită automat pentru a descrie universalitatea jocului de fotbal, formula lasă impresia după care fotbalul e, acum, o valoare omogenă, de la un cap la altul al lumii. În realitatea demonstrată și de Cupa Mondială, lucrurile stau altfel. Globalizarea fotbalului e un fapt dar faptul are nuanțe foarte inegale. Dacă e vorba de apetitul pentru fotbal, globalizarea înseamnă o răspîndire enormă, dar nu totală. Fotbalul e urmărit și jucat în măsuri diferie.

În Statele Unite, de pildă, fotbalul e din ce în e mai jucat dar nu neapărat foarte urmărit. Jocul e tot mai popular în zonele hispanice și în marile orașe de pe coasta de Est. Centrul, așa numitul Midwest, nu se omoară după fotbal și rămîne lipit de fotbalul american, de baschet și de baseball. Mulțimile impresionante care au urmărit Cupa Mondială în aer liber sînt fără excepție o secțiune prin așa numita clasă urbană de mijloc a marilor orașe internaționale americane. Propagarea fotbalului în America a făcut, totuși, progrese. Vremurile de indiferență au fost depășite. De aici și o dispută, uneori serioasă, uneori comică, între comentatori americani care încearcă să explice relația între fotbal și Statele Unite. Pentru cei mai tradițional-americani comentatori, fotbalul e un import european greu de înțeles și de integrat în societatea americană. Reproșurile principale sînt: durata prea mare, lipsa întreruperilor, scorurile mici și restricția asupra jocului cu mîna. Sigur, nici europenii nu pot înțelege de unde vine pasiunea pentru fotbalul american sau pentru baseball. Explicația ține de tiparele culturale diferite. În Statele Unite, jocurile populare imită și reproduc schema vieții sociale în care viteza, timpii scurți și eficiența sînt fundamentaqle. Firește, asta duce la simpatia pentru jocuri foarte rapide, cu întreruperi repetate și numerologie complicată. În fotbalul american sau în baseball, toată lumea marchează tot timpul. Toată lumea e, deci, eficientă în teren și toată lumea din tribune o ține într-un calcul. Europenii merg pe o structură mult mai așezată. Fotbalul e, mai mult, o poveste care ține la ritmul ei. Spectatorii participă la dramă, cu sau fără puncte marcate iar scorurile sînt mici. Dimpotrivă, scorurile mari sînt un semn de dezechibru sau lipsă de valoare. Așadar, americanii vor fapte rapide și decisive, europenii preferă complicații prelungite care acumulează lent o miză mare. E greu de presupus că fotbalul va deveni curînd un sport național american dar lucrurile s-au pus în mișcare.

Asia e într-o situație contradictorie. Fotbalul e foarte urmărit, dar puțin jucat. China e un exemplu tipic. O pasiune colosală înconjoară un joc practicat la mare depărtare de China. În interior. structura de club și de competiții e modestă. O parte din pasiunea asiatică pentru imaginea, dar nu și pentru practica jocului de fotbal vine, probabil, din mania totală pentru pariuri. Asia, mai ales partea extrem orientală, are o fixație profundă pentru sorți, jocul șanselor și al probabilităților. Lumea pariază într-una și pe orice. Jocul de șanse al fotbalului s-a potrivit cu această manie, dar asta se poate face și din afară. Prin urmare, industria pariurilor pe meciuri de fotbal a atins el mai ridicat nivel cunoscut în Asia, nu în Europa și nici în America de Sud. Ceea ce nu e suficient pentru dezvoltarea internă. În plus, zone cu populații uriașe, ca Indochina și India au o distanță în plus față de fotbal, deși l-ar fi putut absorbi în timpul colonizării britanice. Interesant, contactul cu britanicii a fixat pe veci fotbalul în America de Sud și în Africa, dar nu în Asia, unde jocul britanic transformat în religie națională e cricket-ul. Același lucru în Australia și Noua Zeelandă, care sînt apoape neutre față de fotbal, dar au o mistică a rugby-ului. Valul de imigranți est-europeni, în special sîrbi, croați și albanezi, a ridicat interesul pentru fotbal în Australia, dar rugby-ul rămîne dominant.