Traian Ungureanu

Jocurile de contact deplin şi de semi-contact, între care şi fotbalul, admit un anume grad de violenţă fizică limitată cu stricteţe de regulamente. Însă limita violenţei aplicate nu e, pur şi simplu, o noutate protectoare adusă de regulamentele moderne. Gradul de violenţă a scăzut, dar nu a fost niciodată şi nu este absent din sport. Ce s-a schimbat e limita admisă. Există însă, în sport, o zonă totalmente interzisă. Ea a fost fixată clar încă de la jocurile şi sporturile primare ale antichităţii. De pildă, în secolul VIII î. de Cr., grecii practicau o variantă extremă a ceea ce numim azi lupte libere şi box. Grecii îi spuneau pankratos. În traducere aproximativă: toate puterile. Cei doi adversari aveau voie să folosească orice fel de lovituri şi mijloace fizice. Cu două şi numai două excepţii: atacul cu mîna la ochi şi muşcatul. Mai tîrziu, boxul evoluat din pugilatul grecesc, a reţinut aceleaşi interdicţii, deşi e cel mai agresiv şi violent sport modern. Apariţia sîngelui opreşte lupta, iar muşcatul e strict interzis. Un alt sport de contact deplin şi violenţă ridicată e rugby-ul. Interdicţia grecească e intactă: atacul la ochi şi muşcatul sînt strict interzise şi socotite cele mai grave infracţiuni posibile.

De ce a provocat muşcatul atîta oroare în istoria sporturilor? E mai uşor să înţelegem, dacă admitem că sporturile şi jocurile au pornit tocmai ca încercare de sistematizare şi control al forţei naturale. Ciocnirea totală şi nereglementată era, probabil, neconcludentă pentru societăţi umane care şi-au dorit să compare adversari, iar pentru asta au trecut la elaborarea unor criterii şi limite minime. Era normal ca prima interdicţie să excludă atacurile care ţineau în cea mai mare măsură de regnul străin, de natură, de sălbăticia pură. Muşcatul trimiterea la violenţa animală şi a fost interzis chiar în condiţiile în care primele întreceri sportive ale antichităţii permiteau un nivel de violenţă de neimaginat astăzi. Repulsia faţă de apariţia sălbăticiei pe terenul de joc a rămas intactă. Infracţiunile violente care produc accidentări grave stîrnesc nemulţumirea şi protestul, dar nu dezgustul publicului.

Infracţiunile fizice de rutină au fost dezvoltate şi s-au profesionalizat chiar. Aşa cum se spune adesea, ele fac parte din joc. Ele sînt pedepsite dar apariţia lor nu descalifică şi nu poate pune capăt întrecerii. Singurele infracţiuni care pot pune capăt jocului, pentru că îi încalcă definiţia, sînt acte ca muşcatul. Simbolistica profundă a muşcăturii duce la amintirea directă a atacului care urmăreşte să consume sau să desccompună un corp. De altfel, singurele instanţe în care muşcatul e tolerat sînt, bineînţeles, mîncatul apoi jocurile de îndrăgostiţi care imită comportamentul animalier şi hîrjoneala cu copii mici care trimite la fiorul posesiei agresive a părintelui. În toate aceste cazuri e vorba de legături indirecte şi aluzive cu animalitatea, toate foarte bine strunite. Restul e interzis de o tradiţie pe care sportul n-a făcut decît să o preia şi să o respecte. Muşcătura în joacă e admisă. Muşcătura pe terenul de joc e strict interzisă.

Fără să ştie, Luis Suarez a încălcat o interdicţie străveche şi foarte motivată. Corul furios care cere o pedeapsă exemplară e, de fapt, alarmat de apariţia unei abateri care pune în pericol rostul şi valoarea jocurilor. Incidentul de la Cupa mondială a pus sportul în faţa propriilor limite. Partea bună a acestui episod deplorabil e apariţia reacţiei de dezgust care reafirmă, de fapt, importanţa interdicţiilor în sistemele construite de societăţi pentru a marca forme de existenţă diferite de datele naturale. Luis Suarez nu ştie, desigur, pe ce a călcat cînd a muşcat. O va afla curînd.

Cupa Mondială a depănat un fotbal de feerie, cu goluri marcate din abundenţă şi echipe mici la vînătoare de echipe mari. Asta, pînă în ziua meciului Italia-Uruguay. Un meci clasic, între două forţe istorice ale fotbalului mare, aflate acum în situaţia totul sau nimic. Miza meciului a fost mult amplificată de situaţia din grupă. Echipa învingătoare mergea mai departe, învinsa pleca acasă. Adevărat, italienii aveau şi şansa calificării în caz de meci egal dar asta nu putea decît să oblige încă mai mult Uruguay-ul să se bată pentru victorie. Dar cum?

În minutul 80, la 0-0, scor care califica Italia, un incident şocant a pus capăt spectacolului graţios care promitea o Cupă Mondială euforică. Luis Suarez, un faimos atacant urguayan curtat de toate marile cluburi ale lumii, s-a apropiat de adversarul direct, fundaşul Giorgio Chiellini. În momentul următor, Suarez şi-a lipit capul de umărul fundaşului italian care s-a prăbuşit. La reluarea, imaginilor a devenit limpede că Suarez l-a muşcat de umăr pe Chiellini. Italianul a protestat şi a arătat arbitrului umărul dezgolit pe care se vedeau clar urmele lăsate de dinţii lui Suarez.

Scandalul a izbucnit imediat. Cu excepţia mediilor de informare şi a oficialilor uruguaieni, incidentul a fost primit cu furie şi indignare de la un capăt la altul al lumii. Reacţiile au fost cu atît mai virulentre cu cît Suarez e un caz ieşit din comun. Incidentul din meciul cu Italia nu e o premieră accidentală. În ultimii patru ani, Suarez a făcut de alte două ori acelaşi lucru. În 2010, Suarez a muşcat un adversar, pe vremea cînd juca la o echipă de club olandeză. Anul trecut, pe cînd juca la o echipă de club engleză, Suarez a muşcat un alt adversar. După trei incidente identice, e clar că Suarez recurge sistematic şi premeditat la acest soi de atac.

În primele două rînduri, Suarez a fost suspendate pe șapte respectiv zece meciuri. Acum, toată lumea aşteaptă o sancţiune mult mai severă care îl va scoate, aproape sigur, pe Suarez de la jocurile Cupei Mondiale şi l-ar putea ţine în afara fotbalului chiar după încheierea Cupei Mondiale. Toată lumea vociferează şi, în vacarmul general, nu e clar, mai ales pentru cei ce nu sînt interesaţi de fotbal şi de sport în general, de ce e socotită infracţiunea lui Suarez un lucru atît de grav. În aparenţă, pentru că atacurile prin muşcătură ale lui Suarez produc vătămări şi sînt în afara regulamentului. Însă tot vătămare produc şi tot în afara regulamentului se situează atîtea alte infracţiuni care se repetă frecvent în fotbal. Fracturile, uneori foarte grave, şi alte leziuni provocate de lovituri puternice sînt aproape o banalitate în fotbal. Loviturile în faţă au devenit o specialitate pentru jucători care îşi folosesc braţele cu o abilitate uimitoare. Cu ce e mai grav atacul lui Suarez? Explicaţia e mult mai complicată şi mai importantă decît e de crezut. Ea vine dintr-o interdicţie etică pe care sportul a adoptat-o din afara sportului, tocmai pentru a da o şansă sportului.