Traian Ungureanu

Cupa Mondială 2014 s-a încheiat. Aici e problema. Toată lumea știe, a văzut, s-a intoxicat timp de o lună și a tras propriile concluzii. Cîteva observații generale au cîștigat teren și trec drept bilanț. Astfel, Mondialele n-au fost decise de strălucirea individuală, ci de puterea sistemelor de joc puse în practică de echipe. Mai pe scurt, nu Lionel Messi a dat numele Mondialelor, ci caracterul special al sistemelor de joc ilustrate în primul rînd de Germania și Olanda. Joachim Löw și Louis van Gaal au fost vedetele reale ale Mondialelor. Așadar, doi antrenori confirmați de succesul categoric al echipelor lor.

De aici, a doua observație interesantă: aceste Mondiale super sud-americane cu fost cîștigate net de Europa. Pentru prima oară în istoria de 84 de ani a Cupei Mondiale, Europa a dictat termenii în America de Sud.

În sfîrșit, a treia observație e marea problemă apărută odată cu încheierea turneului. E vorba de o întrebare: ce urmează? Pînă acum, răspunsul era simplu: o nouă Cupă Mondială animată de speranța într-un fotbal de mare nivel. Așa a fost mereu. De cîteva ori, răspunusl a venit, într-adevăr sub forma unor salturi istorice. După ediția engleză a Mondialelor din 1966, a venit Mexic 1970 și fotbalul s-a schimbat. Transmisiile tv color au trimis fotbalul între marile spectacole globale. Viteza și eficiența au crescut într-un joc din ce în ce mai diferit de varainata sa anterioară. Brazilia 1970 a devenit un mit total, pe aripile unei echipe cu adevărat istorice. Tendința a continuat.

Edițiile 1974 și 1978 au dus mai departe un fotbal tot mai fizic și spectaculos dominat de echipe mari și, mai ales, de superfotbaliști, de la Cruyff și Beckenbauer la Kempes și Deyna. Apogeul a fost atins în ediția 1982, una din cele mai spectaculoase și selecte Cupe Mondiale văzute vreodată. Brazilia și Italia au apărut cu echipe de neuitat iar meciul direct care a adus eliminarea dramatică a Braziliei e unul din cele mai frumoase meciuri cunoscute în istoria fotbalului. Al doilea salt a venit în 1990, cu ediția italiană - o Cupă Mondială remarcabil de anostă și negativă.

Chiar în aceste condiții, Mondialele 1990 anunțau un fotbal schimbat, cu spații de joc mult reduse de dispozitivele defensive și cu o rată de efort în mare creștere. Între 1994 și 2002, fotbalul a înaintat pe acest traseu și a devenit jocul pe care îl vedem astăzi. Ediția clasică a avut loc în 2006, în Germania, unde calitatea fotbalului defensiv și a contrelor a făcut Italia campioană. În 2010, la ediția sud-africană, fotbalul a făcut un pas înapoi, ținut în loc de impasul echipelor care au epuizat formule de joc în vigoare de 15 ani. Spania, inventatoarea unui sistem revoluționar, a cîștigat fără rival. Ediția abia încheiată în Brazlia a preluat experiența spaniolă pe care a dezvoltat-o în formulă germană.

Pînă aici, istoria Cupei Mondiale e o discuție despre fotbal. Cu edițiile viitoare, din 2018 și 2022, lucrurile se schimbă. Putem discuta de fotbal, dar tema principală nu mai ține de fotbal. Viitorul Mondialelor e în dubiu din motive care nu țin de fotbal.

O societate cu mentalitate mereu în pragul evaziunii, oameni obişnuiţi cu cultul fotbalului şi cu multe alte culte care promit soluţii pozitive, bazilienii nu aveau cum să nu îmbrăţişeze ideea. Patriotismul n-a făcut decît să dea decorul acestei dorinţe pentru că patriotismul e, de atîtea ori, scuza care permite orice năzuinţă şi dă demnitate oricărei năluci. Odată pusă sub drapelul sau imnul naţional, răscoala împotriva raţiunii e justificată. Restul lumii s-a aliniat în jurul iluziei braziliene din simpatie, adică dintr-un sentiment uşor şi scuzabil, dar şi dintr-o trăire mult mai complicată şi mai importantă: din ruşine. E darul extraordinar al opiniei repetate insistent să împartă minţile în două: în cele ce merg urmînd curentul şi în cele ce se opresc în loc, dar rămîn într-o izolare greu de suportat. În cei ce stau de partea bună a lucrurilor şi cei ce se pun contra. Primii sînt, automat, oameni de treabă, ba chiar oameni de rang superior. Ceilalţi sînt, în cel mai bun caz, cusurgii şi, în cel mai rău, de neînţeles, creaturi lipsite de simpatie pentru dorinţe în fond omeneşti. Eretici. Valul de simpatie pentru Brazilia a fost creat în restul lumii de o serie de impresii şi clişee cultivate insistent de marii preoţi ai opiniei admise şi ai cuvintelor interzise: de mass media şi, mai larg, de sfera oficială în contact cu ceva sau altceva brazilian. Astfel, mediile de informare au pregătit terenul, au obligat moral la simpatie şi au tăiat calea de retragere a celor cu opinii bazate pe fapte, pompînd luni şi ani de zile imaginea unei ţări diverse, colorate şi ingenue. Atît cît există, defectele Braziliei, în primul rînd sărăcia, dezordinea şi violenţa, au devenit, în această logică argumente în plus pentru ataşamentul faţă de Brazilia. O ţară atît de bună trebuie ajutată să scape de probleme, iar sprijinul la Cupa Mondială şi credinţa în victoria obligatorie sînt cum nu se poate mai recomandabile, nu?

Treptat, sfera media şi oficială a aşezat Brazilia în marele spaţiu al datoriei faţă de ţările neeuropene, cumva defavorizate: faţă de aceste ţări, sîntem datori şi ne putem achita de acest handicap moral prin spijinul orb pentru binele întrupat în această cauză. Iluzia a înghiţit, mai întîi, realitatea economică. O ţară care face creştere din export de resurse a fost împerecheată cu alte ţări de strucutră similară, în BRIC. O născocire care adună la un loc Brazilia, India, China şi Rusia, ca alternativă la civilizaţia economică imorală şi prăfuită a Occidentului. BRIC a devenit o obsesie plimbată prin toate paginile presei economice şi politice de vîrf. BRIC urma să apară pe scena cu puterea reunită a patru giganţi. Brazilia era marea supriză, tocmai pentru că nefiind niciodată cunoscută ca o capacitate economică, demonstra nedreptatea făcută unei ţări împiedicate să se exprime industrial şi social. BRIC şi sistemul de organizare socială din Brazilia, cu echilibru asigurat din subvenţii şi asistenţă de rai socialist, începeau să facă figură de viitor revoluţionar. În mai puţin de 10 ani, această construcţie s-a dovedit falsă. Însă clişeul moral a rămas şi e activ: ţările exotice au, cumva, dreptul la notorietate, recunoaştere şi putere, iar opinia publică trebuie să le susţină. E imoral să te aşezi de partea vechiului, adică a puterilor consacrate/occidentale, şi e moral să ţii partea celor „mici”, oricît de gigantice ar fi statele BRIC. În această situaţie, Brazilia a devenit un articol de cult apărat de şantajul moral. Acest tip de raport funcţionează în multe alte sectoare şi zone de ocupaţie ale lumii politice şi economice.

Sfera publică e, prea des, dominată de această stare care cultivă iluzii gloable şi interzice luciditatea. În spatele acestei construcţii nu se află, de obicei, mare lucru. În cazul Braziliei, vidul era vizibil de mult. După 2002, din motive care merită o discuţie aparte, Brazilia a ieşit din fotbalul mare şi a început să producă jucători de serie, împachetaţi de presă şi de interesele comerciale, în aura trecutului. Mistica supercalităţii braziliene a supravieţuit mult după disparriţia valorii. Brazilia a adunat o echipă alcătuită, cu prea puţine excepţii, din jucători modeşti exportaţi pe sume uriaşe la cluburi în căutare de imagine sau dominate de prestigiul tradiţiei braziliene. La un loc, Brazilia a fost o echipă de mîna a doua. Contextul creat de iluzii a împins de la spate echipa, dar a devenit insuficient şi a provocat o catastrofă de îndată ce a întîlnit un sistem de calitatea cea mai pură. Iluzia care s-a născut înaintea Cupei Modiale, a murit pe teren, la semifinala Brazilia-Germania, şi va continua în alte forme şi pe alte teme.