Traian Ungureanu

Rusia, în 2018, și Qatar, în 2022, sînt două variante ale aceleiași probleme. Organizarea Cupei Mondiale a fost atribuită unor regimuri care nu au legătură reală cu democrația. Rusia lui Putin și Qatar-ul oligarhiei petroliere au banii sau sînt dipsuse să cheltuiască banii și atît. Atmosfera și natura Mondialelor sînt puse sub semnul întrebării.

În primul rînd, pentru că, odată cu edițiile din Rusia și Qatar, Mondialele își schimbă funcția. Nu mai e vorba doar de competiția sportivă. Mondialele devin formulă de recompnesare și de legitimare a unor regimuri politice în mare nevoie de imagine externă și somnifere interne. Nu sîntem în fața primului caz. Mondialele din 1934 au avut loc în Italia lui Mussolini, iar ediția din 1978, în Argentina condusă de un regim de dictatură militară. Însă, experiența istorică a Cupei Mondiale e tocmai desprinderea de aceste episoade. La fel de adevărat, democratizarea globală de după 1989 nu a fost suficientă pentru a descuraja erorile de atribuire ale marilor competiții.

Olimpiada distribuită Chinei în 2008 a fost un caz flagrant. Mondialele din 2018 și 2022 sînt un caz încă mai discutabil. În ambele situații, deciziile de acordare a dreptului de organizare au fost precedate sau urmate de scandaluri internaționale de mari proporții. Astfel, Cupa Mondială 2018 a fost rapid percepută ca o piesă în plus în colecția de capturi politice căutate și primite de adminsitrația Putin. Prima lovitură, Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci, au demonstrat cum se poate organiza o competiție cu abuzuri și indiferență. Nivelul de cheltuieli a sfidat orice urmă de control, iar propaganda de stat a folosit Jocurile cu un cinism netulburat. Mesajul de colaborare și pace pe care îl aduc, chiar formal, aceste competiții a fost călcat în picioare de Vladimir Putin. Crimeea a devenit, între timp, prin foța armelor, parte a teritoriului stăpînit de administrația Putin. E imposibil de înțeles ce anume se poate spera în aceste condiții de la Cupa Mondială 2018? Nimeni nu poate bănui în ce situația geo-politico ne vom afla peste patru ani, dar e greu de crezut că Rusia, cu Putin la conducere, va fi, în 2018, un exemplu de deschidere și onestitate.

În cazul Qatar-ului, lucrurile au fost, tot de la bun început, suspecte. Nimic nu sugera că Mondialele au ce căuta într-o țară complet lipsită de tradiție în fotbal și, pe deasupra, binecunoscută pentru clima imposibilă. În zilele în care fotbaliștii de la Cupa Mondială din Brazilia se plîngeau de 30-32 de grade, în Qatar se înregistrau 46-48 de grade. A fost limpede că altceva decît fotbalul a decis în cazul Qatarului și, curînd, au început să apară dovezi de corupție care au incriminat direct FIFA. Cupa Mondială fusese scoasă la licitație. Qatar își putea permite oricît și, în plus, avea mare nevoie de promovare. Părțile au bătut palma și, după date apărute în presa britanică, FIFA n-a rămas cu mîna goală.

Rusia și Qatar sînt două borne care riscă să ducă fotbalul, în următorii opt ani, pe un drum greșit. O abatere atît de lungă și apăsată de la normele minime nu va rămîne fără urmări și riscă să inaugureze o eră lungă de populism și corupție. Gloria și pasiunea globală care înconjoară fotbalul vor face joncțiunea cu puterea unor regimuri autoritare care își vor construi, astfel, fabrica de fast și vor obține recunoștința maselor transformate în plebe. Fotbalul mondialelor n-a fost niciodată departe de patimile mulțimilor, dar riscă, acum, să se apropie prea mult de pîinea și circul care au transformat, odată, mulțimile în turmă și organizatorii în stăpîni de turme.

Cupa Mondială 2014 s-a încheiat. Aici e problema. Toată lumea știe, a văzut, s-a intoxicat timp de o lună și a tras propriile concluzii. Cîteva observații generale au cîștigat teren și trec drept bilanț. Astfel, Mondialele n-au fost decise de strălucirea individuală, ci de puterea sistemelor de joc puse în practică de echipe. Mai pe scurt, nu Lionel Messi a dat numele Mondialelor, ci caracterul special al sistemelor de joc ilustrate în primul rînd de Germania și Olanda. Joachim Löw și Louis van Gaal au fost vedetele reale ale Mondialelor. Așadar, doi antrenori confirmați de succesul categoric al echipelor lor.

De aici, a doua observație interesantă: aceste Mondiale super sud-americane cu fost cîștigate net de Europa. Pentru prima oară în istoria de 84 de ani a Cupei Mondiale, Europa a dictat termenii în America de Sud.

În sfîrșit, a treia observație e marea problemă apărută odată cu încheierea turneului. E vorba de o întrebare: ce urmează? Pînă acum, răspunsul era simplu: o nouă Cupă Mondială animată de speranța într-un fotbal de mare nivel. Așa a fost mereu. De cîteva ori, răspunusl a venit, într-adevăr sub forma unor salturi istorice. După ediția engleză a Mondialelor din 1966, a venit Mexic 1970 și fotbalul s-a schimbat. Transmisiile tv color au trimis fotbalul între marile spectacole globale. Viteza și eficiența au crescut într-un joc din ce în ce mai diferit de varainata sa anterioară. Brazilia 1970 a devenit un mit total, pe aripile unei echipe cu adevărat istorice. Tendința a continuat.

Edițiile 1974 și 1978 au dus mai departe un fotbal tot mai fizic și spectaculos dominat de echipe mari și, mai ales, de superfotbaliști, de la Cruyff și Beckenbauer la Kempes și Deyna. Apogeul a fost atins în ediția 1982, una din cele mai spectaculoase și selecte Cupe Mondiale văzute vreodată. Brazilia și Italia au apărut cu echipe de neuitat iar meciul direct care a adus eliminarea dramatică a Braziliei e unul din cele mai frumoase meciuri cunoscute în istoria fotbalului. Al doilea salt a venit în 1990, cu ediția italiană - o Cupă Mondială remarcabil de anostă și negativă.

Chiar în aceste condiții, Mondialele 1990 anunțau un fotbal schimbat, cu spații de joc mult reduse de dispozitivele defensive și cu o rată de efort în mare creștere. Între 1994 și 2002, fotbalul a înaintat pe acest traseu și a devenit jocul pe care îl vedem astăzi. Ediția clasică a avut loc în 2006, în Germania, unde calitatea fotbalului defensiv și a contrelor a făcut Italia campioană. În 2010, la ediția sud-africană, fotbalul a făcut un pas înapoi, ținut în loc de impasul echipelor care au epuizat formule de joc în vigoare de 15 ani. Spania, inventatoarea unui sistem revoluționar, a cîștigat fără rival. Ediția abia încheiată în Brazlia a preluat experiența spaniolă pe care a dezvoltat-o în formulă germană.

Pînă aici, istoria Cupei Mondiale e o discuție despre fotbal. Cu edițiile viitoare, din 2018 și 2022, lucrurile se schimbă. Putem discuta de fotbal, dar tema principală nu mai ține de fotbal. Viitorul Mondialelor e în dubiu din motive care nu țin de fotbal.