Traian Ungureanu

Cupa Mondială nu s-a încheiat încă și e devreme pentru o interpretare cuprinzătoare a raporturilor de forțe în fotbalul global. După mai bine de după cîteva săptămîni de joc, știm însă destul. Cîteva lucruri erau, de altfel, tranșate încă de la început, iar altele s-au clarificat destul de repede, pe parcurs. Prima observație pornește de la formula „fotbal global". Folosită automat pentru a descrie universalitatea jocului de fotbal, formula lasă impresia după care fotbalul e, acum, o valoare omogenă, de la un cap la altul al lumii. În realitatea demonstrată și de Cupa Mondială, lucrurile stau altfel. Globalizarea fotbalului e un fapt dar faptul are nuanțe foarte inegale. Dacă e vorba de apetitul pentru fotbal, globalizarea înseamnă o răspîndire enormă, dar nu totală. Fotbalul e urmărit și jucat în măsuri diferie.

În Statele Unite, de pildă, fotbalul e din ce în e mai jucat dar nu neapărat foarte urmărit. Jocul e tot mai popular în zonele hispanice și în marile orașe de pe coasta de Est. Centrul, așa numitul Midwest, nu se omoară după fotbal și rămîne lipit de fotbalul american, de baschet și de baseball. Mulțimile impresionante care au urmărit Cupa Mondială în aer liber sînt fără excepție o secțiune prin așa numita clasă urbană de mijloc a marilor orașe internaționale americane. Propagarea fotbalului în America a făcut, totuși, progrese. Vremurile de indiferență au fost depășite. De aici și o dispută, uneori serioasă, uneori comică, între comentatori americani care încearcă să explice relația între fotbal și Statele Unite. Pentru cei mai tradițional-americani comentatori, fotbalul e un import european greu de înțeles și de integrat în societatea americană. Reproșurile principale sînt: durata prea mare, lipsa întreruperilor, scorurile mici și restricția asupra jocului cu mîna. Sigur, nici europenii nu pot înțelege de unde vine pasiunea pentru fotbalul american sau pentru baseball. Explicația ține de tiparele culturale diferite. În Statele Unite, jocurile populare imită și reproduc schema vieții sociale în care viteza, timpii scurți și eficiența sînt fundamentaqle. Firește, asta duce la simpatia pentru jocuri foarte rapide, cu întreruperi repetate și numerologie complicată. În fotbalul american sau în baseball, toată lumea marchează tot timpul. Toată lumea e, deci, eficientă în teren și toată lumea din tribune o ține într-un calcul. Europenii merg pe o structură mult mai așezată. Fotbalul e, mai mult, o poveste care ține la ritmul ei. Spectatorii participă la dramă, cu sau fără puncte marcate iar scorurile sînt mici. Dimpotrivă, scorurile mari sînt un semn de dezechibru sau lipsă de valoare. Așadar, americanii vor fapte rapide și decisive, europenii preferă complicații prelungite care acumulează lent o miză mare. E greu de presupus că fotbalul va deveni curînd un sport național american dar lucrurile s-au pus în mișcare.

Asia e într-o situație contradictorie. Fotbalul e foarte urmărit, dar puțin jucat. China e un exemplu tipic. O pasiune colosală înconjoară un joc practicat la mare depărtare de China. În interior. structura de club și de competiții e modestă. O parte din pasiunea asiatică pentru imaginea, dar nu și pentru practica jocului de fotbal vine, probabil, din mania totală pentru pariuri. Asia, mai ales partea extrem orientală, are o fixație profundă pentru sorți, jocul șanselor și al probabilităților. Lumea pariază într-una și pe orice. Jocul de șanse al fotbalului s-a potrivit cu această manie, dar asta se poate face și din afară. Prin urmare, industria pariurilor pe meciuri de fotbal a atins el mai ridicat nivel cunoscut în Asia, nu în Europa și nici în America de Sud. Ceea ce nu e suficient pentru dezvoltarea internă. În plus, zone cu populații uriașe, ca Indochina și India au o distanță în plus față de fotbal, deși l-ar fi putut absorbi în timpul colonizării britanice. Interesant, contactul cu britanicii a fixat pe veci fotbalul în America de Sud și în Africa, dar nu în Asia, unde jocul britanic transformat în religie națională e cricket-ul. Același lucru în Australia și Noua Zeelandă, care sînt apoape neutre față de fotbal, dar au o mistică a rugby-ului. Valul de imigranți est-europeni, în special sîrbi, croați și albanezi, a ridicat interesul pentru fotbal în Australia, dar rugby-ul rămîne dominant.

Jocurile de contact deplin şi de semi-contact, între care şi fotbalul, admit un anume grad de violenţă fizică limitată cu stricteţe de regulamente. Însă limita violenţei aplicate nu e, pur şi simplu, o noutate protectoare adusă de regulamentele moderne. Gradul de violenţă a scăzut, dar nu a fost niciodată şi nu este absent din sport. Ce s-a schimbat e limita admisă. Există însă, în sport, o zonă totalmente interzisă. Ea a fost fixată clar încă de la jocurile şi sporturile primare ale antichităţii. De pildă, în secolul VIII î. de Cr., grecii practicau o variantă extremă a ceea ce numim azi lupte libere şi box. Grecii îi spuneau pankratos. În traducere aproximativă: toate puterile. Cei doi adversari aveau voie să folosească orice fel de lovituri şi mijloace fizice. Cu două şi numai două excepţii: atacul cu mîna la ochi şi muşcatul. Mai tîrziu, boxul evoluat din pugilatul grecesc, a reţinut aceleaşi interdicţii, deşi e cel mai agresiv şi violent sport modern. Apariţia sîngelui opreşte lupta, iar muşcatul e strict interzis. Un alt sport de contact deplin şi violenţă ridicată e rugby-ul. Interdicţia grecească e intactă: atacul la ochi şi muşcatul sînt strict interzise şi socotite cele mai grave infracţiuni posibile.

De ce a provocat muşcatul atîta oroare în istoria sporturilor? E mai uşor să înţelegem, dacă admitem că sporturile şi jocurile au pornit tocmai ca încercare de sistematizare şi control al forţei naturale. Ciocnirea totală şi nereglementată era, probabil, neconcludentă pentru societăţi umane care şi-au dorit să compare adversari, iar pentru asta au trecut la elaborarea unor criterii şi limite minime. Era normal ca prima interdicţie să excludă atacurile care ţineau în cea mai mare măsură de regnul străin, de natură, de sălbăticia pură. Muşcatul trimiterea la violenţa animală şi a fost interzis chiar în condiţiile în care primele întreceri sportive ale antichităţii permiteau un nivel de violenţă de neimaginat astăzi. Repulsia faţă de apariţia sălbăticiei pe terenul de joc a rămas intactă. Infracţiunile violente care produc accidentări grave stîrnesc nemulţumirea şi protestul, dar nu dezgustul publicului.

Infracţiunile fizice de rutină au fost dezvoltate şi s-au profesionalizat chiar. Aşa cum se spune adesea, ele fac parte din joc. Ele sînt pedepsite dar apariţia lor nu descalifică şi nu poate pune capăt întrecerii. Singurele infracţiuni care pot pune capăt jocului, pentru că îi încalcă definiţia, sînt acte ca muşcatul. Simbolistica profundă a muşcăturii duce la amintirea directă a atacului care urmăreşte să consume sau să desccompună un corp. De altfel, singurele instanţe în care muşcatul e tolerat sînt, bineînţeles, mîncatul apoi jocurile de îndrăgostiţi care imită comportamentul animalier şi hîrjoneala cu copii mici care trimite la fiorul posesiei agresive a părintelui. În toate aceste cazuri e vorba de legături indirecte şi aluzive cu animalitatea, toate foarte bine strunite. Restul e interzis de o tradiţie pe care sportul n-a făcut decît să o preia şi să o respecte. Muşcătura în joacă e admisă. Muşcătura pe terenul de joc e strict interzisă.

Fără să ştie, Luis Suarez a încălcat o interdicţie străveche şi foarte motivată. Corul furios care cere o pedeapsă exemplară e, de fapt, alarmat de apariţia unei abateri care pune în pericol rostul şi valoarea jocurilor. Incidentul de la Cupa mondială a pus sportul în faţa propriilor limite. Partea bună a acestui episod deplorabil e apariţia reacţiei de dezgust care reafirmă, de fapt, importanţa interdicţiilor în sistemele construite de societăţi pentru a marca forme de existenţă diferite de datele naturale. Luis Suarez nu ştie, desigur, pe ce a călcat cînd a muşcat. O va afla curînd.