Traian Ungureanu

De un an şi mai bine, Marea Britanie discută despre imigraţie şi imigranţi. Presa şi politicienii, consiliile locale şi locuitori de tot felul ai unor ţinuturi îndeobşte nebăgate în seamă au ceva de spus despre străini.

Imigraţia e un motiv de teamă generală şi nu lasă pe nimeni indiferent. Ce e remarcabil în această dezbatere e lipsa aproape completă de bariere. Într-o ţară învăţată să vorbească puţin şi cu atenţie despre străini, toată lumea vorbeşte acum în gura mare şi nu îşi mai alege cuvintele. Tema a fost împinsă pe prima scenă de presupusa invazie româno-bulgară. De la 1 ianuarie, restricţiile pe piaţa muncii au încetat şi, ca urmare a prevederilor legale europene, românii şi bulgarii au dreptul de a munci fără oprelişti în Marea Britanie.

Apropierea zilei de 1 ianuarie 2014 a creat un val de temeri. Cele mai şocante calcule şi presupuneri şi-au făcut loc în viaţa publică britanică: sute de mii de români şi bulgari vor intra în Marea Britanie şi vor lua locurile de muncă ale britanicilor. Orice minte limpede putea înţelege că aşa ceva e exclus. Dintr-o mulţime de motive, românii şi bulgarii au altceva de făcut. Mulţi sînt deja în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia şi, de altfel, peste tot în Europa unde muncesc de ani de zile. Acasă, în România şi Bulgaria, nu mai există, pur şi simplu, destui doritori de locuri de muncă în afara ţării.

Încă din prima zi a acestui an, echipe de televiziune şi politicieni guralivi s-au înfinţat la marile aeroporturi britanice pentru a fi martorii sosirii primelor mari grupuri de români şi bulgari care vin pentru a se folosi de noul lor drept. Evident, aşteptarea a fost inutilă. O mînă de români şi bulgari au sosit într-adevăr, dar cu alte treburi. Cursele de la Bucureşti au aterizat cu mai puţin de jumătate din locuri ocupate, iar o cursă a companiei aeriene bulgare a fost anulată din lipsă de pasageri.

Era de aşteptat ca discuţia furibundă pe tema imigraţiei să înceteze sub presiunea faptelor. În mod surpinzător, discuţia continuă chiar în lipsa celor pe care îi are în centru. Mai mult, teama şi nervii s-au înteţit pe măsură ce a devenit clar că nimeni nu vine şi că asaltul româno-bulgar e o trăznaie născocită de presă. Cu fiecare zi ce trece şi cu fiecare român sau bulgar care nu soseşte în Marea Britanie, discuţia se înteţeşte şi ocupă mai mult loc în programele de radio şi televiziune. Situaţia pare complet absurdă: teama de români şi bulgari creşte în absenţa românilor şi bulgarilor. Imigraţia e un pericol cu atît mai mare cu cît nu există. Cum poate fi explicată această stare colectivă de iritare fără obiect?

Un alt om mare despre care s-a vorbit în 2013 e Peter Higgs. Dacă n-ar fi primit Premiul Nobel pentru Fizică pe 2013, Higgs ar fi rămas cunoscut doar cercetătorilor. Însă, premiul Nobel a deschis o clipă viaţa privată a fizicianului şi aşa au apărut două lecţii extraordinare despre virtuţi uitate: încrederea şi independenţa.

Prima lecţie vine din împrejurarea aproape neverosimilă care spune că Higgs a primit în 2013 Premiul Nobel pentru o descoperire de acum aproape 50 de ani. La începutul anilor '60, Higgs avea 40 şi ceva de ani şi o carieră în spate. Însă, Higgs era deja un om de ştiinţă autentic. Asta înseamnă ceva mai mult decît numărul şi lungimea cercetărilor sau ale publicaţiilor.

Omul de ştiinţă e, înainte de toate, păzitorul cunoaşterii. Sub această formulă obosită se ascunde o profesie imposibilă. Omul de ştiinţă trebuie, adică, să creadă în cunoaştere şi să sacrifice orice atracţie sau iluzie care promit adevărul. Nici o clipă din cariera unui om de ştiinţă nu poate pune punct pentru a declara triumful final al adevărului. Îndoiala e obligatorie şi, pe de altă parte, încrederea în propria cercetare e nu mai puţin obligatorie.

În 1963, cînd a descoperit în principiu un nou mecanism al fizicii particulelor subatomice, Higgs a fost sigur că descoperirea lui nu poate fi dovedită experimental, adică practic, în realitatea fizică cea mai concretă. În acelaşi timp, Higgs a pariat, dacă expresia e admisă, că lucrarea lui e adevărată şi că duce la adevăr. Au trecut aproape 50 de ani şi, într-o zi, tehnologia avansată a fizicii noi a confirmat pas cu pas decoperirea lui Higgs. Aşa s-a ales Higgs cu Premiul Nobel şi tot aşa a apărut la vedere importanţa încrederii în cunoaştere bazată pe îndoială şi muncă.

Nobelul a făcut din Higgs un celebru bătrîn de 85 de ani. Iar celebrităţile sînt o mină de detalii din care presa scoate, pînă la urmă, ceva. În cazul lui Higgs, n-a fost nevoie de prea multă muncă. Mai multe televiziuni şi ziare au încercat să intre în contact. Primele încercări au dus la un singur rezultat: Higgs, marele fizician, nu poate fi contactat telefonic. Pentru că nu are telefon mobil. Spre oroarea presei, singura cale de acces la Higgs a fost vechea scrisoare, pusă la poştă iar singura şansă de răspuns scrisoarea expediată tot prin poştă de omul căutat. Operaţiunea a luat o săptămînă dar Higgs nu şi-a schimbat regimul. A rămas în continuare omul care ştie că dacă e ceva de spus, atunci acel lucru trebuie spus şi el va ajunge unde trebuie. Cînd?

După 40 de ani, dacă e vorba de premiul Nobel sau după o săptămîna, dacă e vorba de o cerere de interviu. În cursul interviului, a apărut o a doua grozăvie: ilustrul om de ştiină nu are computer acasă. Higgs a explicat limpede că nu îi trebuie nimic atceva în afară de hîrtie, creion şi cărţi. Mai departe, s-a aflat că incomparabilul fizican a petrecut vacanţe alături de alţi pensionari în excursii ieftine orgnizate de companii pentru clienţi în vîrstă. Şi cu asta, gata. Prea multe şocuri strică. Peter Higgs a dat celor din jur o temă de meditaţie: nu e independenţa cel mai important din lucrurile pe care le înşelăm în fiecare zi?