Traian Ungureanu

De obicei, se spune că asemenea situaţii sînt complicate şi ţin de particularităţi greu de explicat ale vieţii sociale şi politice dintr-o ţară sau alta. Cu alte cuvinte, asemenea lucruri rămîn greu, dacă nu imposibil, de explicat celor ce nu trăiesc în Marea Britanie. Şi totuşi, nu e nimic complicat sau greu de explicat. Într-adevăr starea aparent absurdă în care se găseşte discuţia despre imigraţie în Marea Britanie ţine de particularităţi politice şi sociale britanice. Dar asta nu le face de neexplicat.

Da, britanicii se tem de imigraţie. Însă imigraţia nu a aşteptat data de 1 ianuarie 2014 pentru a deveni o problemă şi o temere larg răspîndită printre britanici. Imigraţia a fost o problemă serioasă în Marea Britanie cu mult înainte de 2014. Diferenţa e că orice discuţie despre imigraţie a fost practic interzisă înainte de 2014. Presa, politicienii şi publicul larg britanic n-au îndrăznit să deschidă discuţia ştiind bine că din momentul în care spun ceva vor fi declaraţi rasişti.

În ultimii 20-30 de ani, obligaţia de a veghea asupra fiecărui cuvînt în căutarea dovezilor de rasism a devenit o obsesie. Anti-rasismul a fost transformat în temă publică principală. Nici o analiză serioasă n-a fost lăsată să intre în spaţiul public. Orice plîngere sau observaţie critică a fost catalogată instantaneu ca dovadă de rasism, iar autorul linşat mediatic şi exclus din orice funcţie publică. Orice discuţie serioasă şi sinceră pe tema imigraţiei a fost blocată, dar asta nu înseamnă că tema nu exista. Impresia după care discuţia de astăzi se ocupă de o temă proaspătă e complet falsă.

Datele staistice spun că nimic nu e nou: mai mult de două treimi din imigranţii sosiţi în Marea Britanie nu sînt europeni. Majoritatea imigranţilor din Marea Britanie au sosit din afara Europei, iar acest detaliu e crucial. Ei au fost acceptaţi sub protecţia ideii de diversitate şi a noului imperativ al multi-culturalismului. Devenite teme publice prioritare aceste idei au fost transformate, în primul rînd de guvernele stîngii laburiste, în politică de stat. În special după 1994, guvernul laburist a abandonat orice formă de control la frontiere şi a permis un val enorm de imigranţi ne-europeni în numele compasiunii şi diveristăţii, amîndouă expresii ale convingerilor anti-coloniale şi ale culpei faţă de trecutul rasist şi imperialist al Occidentului.

De ce a izbucnit, totuşi, acum această discuţie îndelung reprimată? Şi de ce nu mai intervin pentru a o declara rasistă partidele şi mediile de informare ale stîngii? Răspunsul e destul de banal. Interzicerea oricărei discuţii a permis agravarea problemei. Imigraţia a afectat serios viaţa marilor oraşe britanice, a supus presiunilor sistemul de asistenţă socială şi a creat o clientelă masivă de asistaţi care a servit, de altfel, foarte bine nevoilor electorale ale stîngii. În tot acest timp, publicul larg a acumulat, frustrări masive şi a devenit tocmai bine pregătit pentru bigotism.

După admiterea est-europenilor în Uniunea Europeană şi odată cu apariţia lor iminentă în Marea Britanie, interdicţia asupra dezbaterii a fost ridicată. Tocmai pentru că, odată dezlănţuită, ea a devenit o discuţie despre est-europeni. În acest fel, discuţia restantă despre grosul ne-european al imigranţilor, a fost din nou evitată. Est-europenii s-au trezit singuri şi uluiţi în faţa unui public care îi arată cu degetul ca şi cum ei ar fi grosul imigraţiei sau ar ameninţa să devină majoritari între imigranţi. Raporturile rămîn însă aceleaşi.

Imigraţia nu e o problemă a europenilor, dar impresia generală e contrară. Iată de ce foştii luptători anti-rasism au făcut pasul înapoi şi s-au retras, lăsînd liber un val de insulte şi critici pe care le-ar fi sancţionat drastic altădată. Cu alte cuvinte, aşa zisa dezbatere asupra pericolului est-european convine de minune stîngii. Imigraţia africană sau asiatică rămîne în afara discuţiei şi est-europenii, prea albi şi prea europeni, încaseză frustrări acumulate de 20-30 de ani încoace.

Nici naţionaliştii dreptei britanice nu sînt lipsiţi de vină. Agitaţia pe tema imigraţiei est-europene e un bun izvor de voturi. Cum nu se pot atinge de imigraţia non-europeană, conservatorii şi antieuropenii britanici au năvălit tot asupra est-europenilor. În consecinţă, iluzia fără trup a invaziei est-europene face mari servicii atît stîngii cît şi dreptei britanice. Prezenţa sau absenţa est-europenilor nici nu mai contează, de vreme ce numele lor poate fi folosit pentru a elibera şi folosi frustrări create de alţi imigranţi, mult mai numeroşi şi mai neeuropeni.

Ciclul va continua în aceiaşi termeni. Un fermier din Kent, zona agricola plină de braţe de muncă româneşti şi bulgăreşti, recunoştea de curînd că românii şi bulgarii se vor îndrepta spre alte meserii, după ce au cîştigat dreptul de a lucra oriunde. Cine îi va înlocui? Aici fermierul nu avea nici o îndoială: moldovenii şi ucrainienii. Adică viitorii ţapi ispăşitori.

De un an şi mai bine, Marea Britanie discută despre imigraţie şi imigranţi. Presa şi politicienii, consiliile locale şi locuitori de tot felul ai unor ţinuturi îndeobşte nebăgate în seamă au ceva de spus despre străini.

Imigraţia e un motiv de teamă generală şi nu lasă pe nimeni indiferent. Ce e remarcabil în această dezbatere e lipsa aproape completă de bariere. Într-o ţară învăţată să vorbească puţin şi cu atenţie despre străini, toată lumea vorbeşte acum în gura mare şi nu îşi mai alege cuvintele. Tema a fost împinsă pe prima scenă de presupusa invazie româno-bulgară. De la 1 ianuarie, restricţiile pe piaţa muncii au încetat şi, ca urmare a prevederilor legale europene, românii şi bulgarii au dreptul de a munci fără oprelişti în Marea Britanie.

Apropierea zilei de 1 ianuarie 2014 a creat un val de temeri. Cele mai şocante calcule şi presupuneri şi-au făcut loc în viaţa publică britanică: sute de mii de români şi bulgari vor intra în Marea Britanie şi vor lua locurile de muncă ale britanicilor. Orice minte limpede putea înţelege că aşa ceva e exclus. Dintr-o mulţime de motive, românii şi bulgarii au altceva de făcut. Mulţi sînt deja în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia şi, de altfel, peste tot în Europa unde muncesc de ani de zile. Acasă, în România şi Bulgaria, nu mai există, pur şi simplu, destui doritori de locuri de muncă în afara ţării.

Încă din prima zi a acestui an, echipe de televiziune şi politicieni guralivi s-au înfinţat la marile aeroporturi britanice pentru a fi martorii sosirii primelor mari grupuri de români şi bulgari care vin pentru a se folosi de noul lor drept. Evident, aşteptarea a fost inutilă. O mînă de români şi bulgari au sosit într-adevăr, dar cu alte treburi. Cursele de la Bucureşti au aterizat cu mai puţin de jumătate din locuri ocupate, iar o cursă a companiei aeriene bulgare a fost anulată din lipsă de pasageri.

Era de aşteptat ca discuţia furibundă pe tema imigraţiei să înceteze sub presiunea faptelor. În mod surpinzător, discuţia continuă chiar în lipsa celor pe care îi are în centru. Mai mult, teama şi nervii s-au înteţit pe măsură ce a devenit clar că nimeni nu vine şi că asaltul româno-bulgar e o trăznaie născocită de presă. Cu fiecare zi ce trece şi cu fiecare român sau bulgar care nu soseşte în Marea Britanie, discuţia se înteţeşte şi ocupă mai mult loc în programele de radio şi televiziune. Situaţia pare complet absurdă: teama de români şi bulgari creşte în absenţa românilor şi bulgarilor. Imigraţia e un pericol cu atît mai mare cu cît nu există. Cum poate fi explicată această stare colectivă de iritare fără obiect?