Traian Ungureanu

Ploile, inundațiile, viscolele și zăpezile au ocupat televiziunile în vestul și si în estul Europei. Nu e nimic nou. Inundații și viscole există de cînd lumea.
Ce s-a schimbat e lumea din calea lor. Așezările umane au devenit mai complexe și mai fragile. Autoritățile administrative s-au complicat și sînt cunoscute sub numele de birocrații. Mediile de informare au pus stăpînire pe percepția colectivă și au început, treptat, să o controleze.

Rezultatul se poate vedea în variante foarte asemănătoare și în vestul și în estul Europei. În Marea Britanie, două rînduri de inundații au dat peste cap orașele și satele din albiile râurilor. Guvernul a reacționat firav, tocmai pentru că, în numele descentralizării, și-a luat mina de pe autoritățile locale. Presa, care nu are astfel de probleme, a acoperit scena cu un covor de relatări și imagini de senzație care au creat cerrtitudinea apocalipsului.

În România un viscol classic a adus zăpezi înalte și a blocat infrastrucutua de bază în orașe mari și sate mărunte. Administrația a căzut într-o bîlbâială convinsă și energică. Înăsprirea viscolului a mărit brusc numărul de ședințe și ordine cazone dar localitățile și drumurile au rămas tot neprotejate. Televiziunile au comutat automat pe o dietă permanentă de spaime și urgie. Orice altce subiect a dispărut. Liderii politici au trecut imediat pe crane de unde au multiplicat iluzia de activitate.

Diferențele și asemănările sînt instructive. În toată Europa, vremea a făcut ce face de obicei, dar a dat peste societăți din ce în ce mai nevrotice. În parte, schimbarea e de înțeles – comfortul urban a dat oamenilor o lipsă de siguranță sporită în fața naturii. În parte, însă, noua nervozitate e venită dinspre exercițiul repetat al panicii induse. Aici e terenul mediilor de informare. Traficul de emotii a luat locul jurnalismului serios. Fluxul de nenorociri strigate isteric asigură un fundal de neliniște care pare realitatea înseși. Publicul larg absoarbe producția și se cufundă în adeziune. Nenorocirea devine un sport și o spaimă comfortabilă. Ciudat, tocmai dușul nefericirii dă senzația de siguranță.

Lumea e la un pas de sfîrșit, dar spectatorul e o excepție și degustă plăcerea de a fi martorul distanțat al tragediei. Complicitatea creată în o sută și ceva de ani de presă de senzație lucrează și dictează. Publicul se îndestulează cu un cocteil amețitor, presa cîștigă procente de audiență, iar liderii politici, odată ce învață regula jocului, pot folosi creasta valului mediatic.

Logica răzbaielor civile e extrem de redusă, pentru că se desfăşoară într-o lume foarte redusă. În această lume nu au apărut nici economia, nici educaţia, nici binele comun. Cu alte cuvinte, războaiele civile au loc în lumi extrem de comprimate, care n-au ajuns să descopere valorile supraindividuale sau în lumi întoarse din drum spre locul pe care din care au fost silite să plece.

Aşa se face că Iugoslavia „modernă” a dat în anii 1990 un festival de războaie civile: modernizarea a fost aparentă şi triburile au revenit, cu prima ocazie, la locul în care s-au simţit cel mai bine. În aparenţă, aceste societăţi şi-au cîştigat suveranitatea naţională. În realitate, au revenit la un naţionalism extrem, definit de sînge şi mereu gata să le asigure infirmităţile în faţa lumii moderne. Asta nu înseamnă că Iugoslavia trebuia să supravieţuiască. Înseamnă, în schimb, că naşterea Iugoslaviei a fost, ca şi decesul ei, un eşec pentru toţi cei implicaţi. Cu alte cuvinte, nu pariaţi pe normalizarea rapidă a statelor care se nasc după modelul Iugoslavia 1990.

Alternativa e cît se poate de vizbilă şi respectabilă. Foste state ale Uniunii Sovietice au reuşit să scape în condiţii aproape lipsite de violenţă. La fel a fost pe timpul separaţiei amicale a Cehiei şi Slovaciei. Republicile Baltice sînt un exemplu foarte bun. Explicaţia nu ţine de întîmplare, ci de nivelul de evoluţie net superior. Pînă la urmă se poate spune exact ce evită toată lumea să spună: balticii, cehii şi slovacii sînt societăţi mai civilizate. De ce? Pentru că au incorporat de mult valori etice şi economice supratribale.

Siria, unde diferenţele sînt minime şi nimeni nu e mai blînd sau mai crud decît celălalt, războiul civil era dinainte comandat. Etnic şi religios, Siria se compune sau, mai degrabă, se descompune în zeci de triburi, grupuri şi facţiuni. Singura împrejurare care a ţinut împreună acest acvariu divers a fost forţa brutală administrată de familia Assad. Singura împrejurare care va readuce liniştea într-unul sau mai multe acvarii mai mici va fi forţa brutală a altui sau a altor clanuri. Singura excepţie de la regulă ar fi intervenţia la fel de brutală a unei mari puteri străine. Cum nimeni nu mai are nervii şi opinia publică în stare să rabde o asmenea intervenţie, Siria e pe masa de disecţie. Imposibilitatea unei intervenţii din afară nu face decît să încurajeze brutalitatea forţelor interne care încearcă să se anihileze reciproc prin cele mai oribile mijloace, de la gaze chimice la scosul ochilor.

Lucrurile se vor sfîrşi după mulţi munţi de cadavre. La ce bun? Un singur lucru ar fi de învăţat: realitatea. Naivitatea diplomaţilor şi a guvernelor care insistă asupra soluţiilor de seminar vine tocmai din necunoaştere. Sigur, istoria nu e o şcoală curată, dar ea trebuie asumată. E, de pildă, trist să constaţi că administraţia Obama a decretat, pur şi simplu, că umanitatea nu mai trăieşte în regim istoric. Însă interdiţia nu salvează şi nu rezolvă nimic. Legile primare ale vieţii umane nu s-au schimbat peste tot şi nici prea mult. Asta ar trebui să fie cunoscut, dincolo de modele ideologice, mai ales în Statele Unite, o ţară care s-a născut, totuşi, dintr-un război civil. Societatea civilă e un deziderat impecabil. Războaiele civile sînt o realitate istorică de neignorat. În fond, şi într-un caz şi în celălalt, cuvîntul „civil” e cheia. Atît idealul (societatea), cît şi coşmarul (războiul) au loc acasă, între vecini, în cartier şi în aceeaşi familie. Iar asta le dă caracterul extrem.