Traian Ungureanu

Violenţa pare întotdeauna proaspătă. Ororile de lîngă noi miros a sînge, au o culoare respingătoare şi distrug orice comparaţie. Siria, de pildă, e numele cel mai nou al bestialităţii umane. Un raport publicat recent pe baza documentelor foto scoase din centrele de detenţie descrie asasinate, torturi şi umilinţe inimaginabile.

Să nu ne pripim: Siria de astăzi nu e o noutate proaspătă. Siria de astăzi nu e altceva decît Bosnia de ieri. Violenţa extremă e întotdeauna cumplită, dar niciodată nouă. E greu, dacă nu imposibil, să gîndeşti cu mintea limpede în faţa cruzimii, dar cîteva lucruri trebuie înţelese tocmai pentru ca domnia inumanităţii să fie, pe cît posibil, scurtată.

Siria, Bosnia şi alte nume de războaielor civile înspăimîntătoare repetă, de cînd lumea, cîteva trăsături extreme. Mai întîi, toată lumea se bate cu toată lumea. Taberele sînt multe şi greu de catalogat. Grupuri armate mici şi forţe mai mari se amestecă într-o vînzoleală fatală, în care oricine poate ucide sau poate cruţa pe oricine. În al doilea rînd, nu există reguli. Totul e permis, ba mai mult fiecare grup încearcă să împingă pragul de suferinţă şi cruzime mai departe. Nu există, deci, respect pentru nici unul din lucrurile protejate ale umanităţii: vîrstă, femei, infirmitate, neputinţă, maternitate, sărăcie. În sfîrşit, fără excepţie, toate grupurile încleştate într-un război civil consideră că nu au de partea lor doar dreptatea ci un lucru mult superior: o misiune sfîntă transmisă lor fie de voinţa divină, fie de întemeietorii sau martirii neamului.

Cu aceste date, războaiele civile provoacă o orgie de nestins. De cele mai multe ori, sfîrşitul vine prin sleirea patimilor şi oboseala mîinii care învîrte cuţitul. Mai rar, blestemul e curmat de o intervenţie în forţă din afară, asta dacă şi cînd o mare putere hotărăşte că violenţa trebuie oprită prin orice mijloace.

De ce sînt războaiele civile atît de complicate, violente şi greu de oprit? Înainte de orice explicaţie savantă, realitatea oferă un răspuns foarte serios. Exact ca în Bosnia sau în Siria, toţi participanţii la un război civil au ceva în comun: au trăit în aceeaşi ţară şi se cunosc foarte bine. Războaiele civile sînt, de fapt, crize de violenţă în familie. Iar proximitatea e un extraordinar generator de violenţă. Cine se cunoaşte mai bine se şi ucide mai bine. Necunoscutul, adaptarea şi orice alt fel de învăţare nu mai sînt necesare. Ucigaşii sînt acasă şi îşi dau frîu liber de la început. De ce se ajunge însă la crimele monstruoase tocmai în familie?

Tocmai pentru că, în aceste cazrui, familia nu e chiar naturală. Popoarele care ajung să se măcelărească în propria casă nu sînt o naţiune. Ideea unificatoare, fie ea naţională, fie religioasă, nu există şi nu e nici măcar de conceput în momentul în care izbucneşte un război civil. S-a spus că războaiele civile sînt un semn de înapoiere şi, într-adevăr, societăţile care ajung la aşa ceva sînt vinovate de subdezvoltare. La drept vorbind, nici nu e vorba de societăţi, ci de triburi şi grupuri care trăiesc împreună doar dintr-o întîmplare impusă de istorie sau de geografie. Oamenii aflaţi în această situaţie trăiesc şi se organizează în jurul identităţii pe care o simt numai şi numai prin credinţă sau etnie. Sînt sunit şi atît iar asta înseamnă că şiiţii nu există. Aşa cum, odinioară sînt catolic şi atît a însemnat că protestanţii nu există. Cum, însă, atît şiiţii cît şi protestanţii există şi chiar dau semne de mare iubire faţă de propria lor identiate, ei trebuie să nu mai existe. Adică să fie eliminaţi. Bineînţeles, întotdeauna cineva se va simţi oprimat şi altcineva se va simţi subminat. Din acest moment, conflictul nu mai e o dispută cu învinşi şi învingători, ci o încleştare existenţială: cineva trebuie să dispară şi altcineva trebuie să rămînă în viaţă.

O revenire la subiectul penibil al imigranților români care năvălesc în visele presei și politicienilor britanici. Ultimele date vorbesc de o cifra infioratoare: nu mai puțin de 24 de români au luat cu asalt Marea Britanie de la 1 ianuarie încoace! Situația e dramatică! Deocamdată, guvernul britanic rezistă, dar e greu de crezut că va putea face față pe viitor. La actualul ritm de invazie, cifra de 250000 de români avansată de presa britanică va fi atinsă curînd: mai precis în jurul anului 2846.

Alt set de date interesante a fost publicat, marți, de YouGov, o agenție de sondaje sociologice foarte bine cunoscută și respectată în Marea Britanie. YouGov a încercat să măsoare dimensiunile convingerilor false plantate în mintea publicului larg, după ani de campanie mediatică și politică minicinoasă pe tema pericolului est-european.

Un articol publicat de Peter Kellner, directorul agenției, în cotidianul Daily Telegraph (care a revenit, astfel, la practici normale față e proprii citiori) aduce clarificări șocante. Două din întrebările puse de YouGov au primit răspunsuri uluitoare. Prima întrebare a cerut o părere despre numărul imigranților europeni care cer ajutoare sociale în Marea Britanie și a precizat că numărul total al emigranților europeni e de două milioane. Răspunsurile au indicat că, în medie, britanicii sînt convinși că 400000 de europeni din Marea Britanie primesc ajutoare sociale. Numărul real, confirmat de datele guvernului britanic, e de 60000. Așadar, în vreme ce lumea crede că 20% din imigranții europeni primesc ajutoare sociale, cifra reală e de 3%. A doua întrebare a fost: cîți din imigranții europeni cer ajutoare sociale, în primele șase luni, după înregistrarea legală în Marea Britanie? Răspunsul a indicat o medie de 46%. În realitate, e vorba de 6%.

Așadar, opinia publică are o imagine complet străină de realitate, iar guvernul britanic face propuneri tocmai pe baza acestei imagini, fără a încerca o clipă să restabilească adevărul. Ultima propuenre în materie e o interdicție de doi pînă la cinci ani, perioadă în care imigranții europeni nu vor avea dreptul la ajutoare sociale. Cu alte cuvinte, guvernul face o propunere care nu are cum să nu fie populară, de vreme ce lumea crede că situația e cum nu se poate mai gravă. În același timp, guvernul știe că nu va avea cui să interzică acest drept, exceptînd o fracțiune minusculă a imigranților europeni. Cercul se închide, după regulile clasice ale propagandei aplicate: creează iluzia unui pericol, așteaptă pînă cînd lumea se convinge că e și mai rău, după care te transformi în salvator și răpui pericolul.

Presa și guvernul britanic nu vor putea face mare lucru împotriva românilor și bulgarilor, exceptînd în imaginația populară pe care o excită acum și o vor cuceri mai tîrziu prin măsuri „drastice”, dar inaplicabile din lipsa victimelor. Între timp, 3000 de medici români au fost aduși tacit de agenții de recrutare britanice și nimeni nu scoate o vorbă. Crema e bună, mai ales dacă vine pe gratis. De învățat de aici, că manipularea și lașitatea sînt inevitabile și devin politică, de îndată ce apare problema puterii. Conservatorii britanici se tem de alegerile din 2014 și 2015. Nevoia de voturi e extremă iar mijloacele de captare nu mai puțin extreme.