Traian Ungureanu

Logica răzbaielor civile e extrem de redusă, pentru că se desfăşoară într-o lume foarte redusă. În această lume nu au apărut nici economia, nici educaţia, nici binele comun. Cu alte cuvinte, războaiele civile au loc în lumi extrem de comprimate, care n-au ajuns să descopere valorile supraindividuale sau în lumi întoarse din drum spre locul pe care din care au fost silite să plece.

Aşa se face că Iugoslavia „modernă” a dat în anii 1990 un festival de războaie civile: modernizarea a fost aparentă şi triburile au revenit, cu prima ocazie, la locul în care s-au simţit cel mai bine. În aparenţă, aceste societăţi şi-au cîştigat suveranitatea naţională. În realitate, au revenit la un naţionalism extrem, definit de sînge şi mereu gata să le asigure infirmităţile în faţa lumii moderne. Asta nu înseamnă că Iugoslavia trebuia să supravieţuiască. Înseamnă, în schimb, că naşterea Iugoslaviei a fost, ca şi decesul ei, un eşec pentru toţi cei implicaţi. Cu alte cuvinte, nu pariaţi pe normalizarea rapidă a statelor care se nasc după modelul Iugoslavia 1990.

Alternativa e cît se poate de vizbilă şi respectabilă. Foste state ale Uniunii Sovietice au reuşit să scape în condiţii aproape lipsite de violenţă. La fel a fost pe timpul separaţiei amicale a Cehiei şi Slovaciei. Republicile Baltice sînt un exemplu foarte bun. Explicaţia nu ţine de întîmplare, ci de nivelul de evoluţie net superior. Pînă la urmă se poate spune exact ce evită toată lumea să spună: balticii, cehii şi slovacii sînt societăţi mai civilizate. De ce? Pentru că au incorporat de mult valori etice şi economice supratribale.

Siria, unde diferenţele sînt minime şi nimeni nu e mai blînd sau mai crud decît celălalt, războiul civil era dinainte comandat. Etnic şi religios, Siria se compune sau, mai degrabă, se descompune în zeci de triburi, grupuri şi facţiuni. Singura împrejurare care a ţinut împreună acest acvariu divers a fost forţa brutală administrată de familia Assad. Singura împrejurare care va readuce liniştea într-unul sau mai multe acvarii mai mici va fi forţa brutală a altui sau a altor clanuri. Singura excepţie de la regulă ar fi intervenţia la fel de brutală a unei mari puteri străine. Cum nimeni nu mai are nervii şi opinia publică în stare să rabde o asmenea intervenţie, Siria e pe masa de disecţie. Imposibilitatea unei intervenţii din afară nu face decît să încurajeze brutalitatea forţelor interne care încearcă să se anihileze reciproc prin cele mai oribile mijloace, de la gaze chimice la scosul ochilor.

Lucrurile se vor sfîrşi după mulţi munţi de cadavre. La ce bun? Un singur lucru ar fi de învăţat: realitatea. Naivitatea diplomaţilor şi a guvernelor care insistă asupra soluţiilor de seminar vine tocmai din necunoaştere. Sigur, istoria nu e o şcoală curată, dar ea trebuie asumată. E, de pildă, trist să constaţi că administraţia Obama a decretat, pur şi simplu, că umanitatea nu mai trăieşte în regim istoric. Însă interdiţia nu salvează şi nu rezolvă nimic. Legile primare ale vieţii umane nu s-au schimbat peste tot şi nici prea mult. Asta ar trebui să fie cunoscut, dincolo de modele ideologice, mai ales în Statele Unite, o ţară care s-a născut, totuşi, dintr-un război civil. Societatea civilă e un deziderat impecabil. Războaiele civile sînt o realitate istorică de neignorat. În fond, şi într-un caz şi în celălalt, cuvîntul „civil” e cheia. Atît idealul (societatea), cît şi coşmarul (războiul) au loc acasă, între vecini, în cartier şi în aceeaşi familie. Iar asta le dă caracterul extrem.

Violenţa pare întotdeauna proaspătă. Ororile de lîngă noi miros a sînge, au o culoare respingătoare şi distrug orice comparaţie. Siria, de pildă, e numele cel mai nou al bestialităţii umane. Un raport publicat recent pe baza documentelor foto scoase din centrele de detenţie descrie asasinate, torturi şi umilinţe inimaginabile.

Să nu ne pripim: Siria de astăzi nu e o noutate proaspătă. Siria de astăzi nu e altceva decît Bosnia de ieri. Violenţa extremă e întotdeauna cumplită, dar niciodată nouă. E greu, dacă nu imposibil, să gîndeşti cu mintea limpede în faţa cruzimii, dar cîteva lucruri trebuie înţelese tocmai pentru ca domnia inumanităţii să fie, pe cît posibil, scurtată.

Siria, Bosnia şi alte nume de războaielor civile înspăimîntătoare repetă, de cînd lumea, cîteva trăsături extreme. Mai întîi, toată lumea se bate cu toată lumea. Taberele sînt multe şi greu de catalogat. Grupuri armate mici şi forţe mai mari se amestecă într-o vînzoleală fatală, în care oricine poate ucide sau poate cruţa pe oricine. În al doilea rînd, nu există reguli. Totul e permis, ba mai mult fiecare grup încearcă să împingă pragul de suferinţă şi cruzime mai departe. Nu există, deci, respect pentru nici unul din lucrurile protejate ale umanităţii: vîrstă, femei, infirmitate, neputinţă, maternitate, sărăcie. În sfîrşit, fără excepţie, toate grupurile încleştate într-un război civil consideră că nu au de partea lor doar dreptatea ci un lucru mult superior: o misiune sfîntă transmisă lor fie de voinţa divină, fie de întemeietorii sau martirii neamului.

Cu aceste date, războaiele civile provoacă o orgie de nestins. De cele mai multe ori, sfîrşitul vine prin sleirea patimilor şi oboseala mîinii care învîrte cuţitul. Mai rar, blestemul e curmat de o intervenţie în forţă din afară, asta dacă şi cînd o mare putere hotărăşte că violenţa trebuie oprită prin orice mijloace.

De ce sînt războaiele civile atît de complicate, violente şi greu de oprit? Înainte de orice explicaţie savantă, realitatea oferă un răspuns foarte serios. Exact ca în Bosnia sau în Siria, toţi participanţii la un război civil au ceva în comun: au trăit în aceeaşi ţară şi se cunosc foarte bine. Războaiele civile sînt, de fapt, crize de violenţă în familie. Iar proximitatea e un extraordinar generator de violenţă. Cine se cunoaşte mai bine se şi ucide mai bine. Necunoscutul, adaptarea şi orice alt fel de învăţare nu mai sînt necesare. Ucigaşii sînt acasă şi îşi dau frîu liber de la început. De ce se ajunge însă la crimele monstruoase tocmai în familie?

Tocmai pentru că, în aceste cazrui, familia nu e chiar naturală. Popoarele care ajung să se măcelărească în propria casă nu sînt o naţiune. Ideea unificatoare, fie ea naţională, fie religioasă, nu există şi nu e nici măcar de conceput în momentul în care izbucneşte un război civil. S-a spus că războaiele civile sînt un semn de înapoiere şi, într-adevăr, societăţile care ajung la aşa ceva sînt vinovate de subdezvoltare. La drept vorbind, nici nu e vorba de societăţi, ci de triburi şi grupuri care trăiesc împreună doar dintr-o întîmplare impusă de istorie sau de geografie. Oamenii aflaţi în această situaţie trăiesc şi se organizează în jurul identităţii pe care o simt numai şi numai prin credinţă sau etnie. Sînt sunit şi atît iar asta înseamnă că şiiţii nu există. Aşa cum, odinioară sînt catolic şi atît a însemnat că protestanţii nu există. Cum, însă, atît şiiţii cît şi protestanţii există şi chiar dau semne de mare iubire faţă de propria lor identiate, ei trebuie să nu mai existe. Adică să fie eliminaţi. Bineînţeles, întotdeauna cineva se va simţi oprimat şi altcineva se va simţi subminat. Din acest moment, conflictul nu mai e o dispută cu învinşi şi învingători, ci o încleştare existenţială: cineva trebuie să dispară şi altcineva trebuie să rămînă în viaţă.